Arhiva etichetelor: presa

Presa, ca o prada, in anul 2014

Nu trebuie sa va spun eu, jurnalist, ca presa trece prin cea mai grea criza din ultimii 24 de ani. Cand o societate nu are o economie care sa duduie, nimic nu merge ca lumea. Iar presa o strangi in menghine, o imputinezi, cu instrumente financiare. Nu-i nevoie de cenzura. Va amintiti de „o haina in plus” a lui Ceausescu? In Romania de dupa el, guvernele democratice au facut in asa fel incat oamenii si-au inchis de bunavoie caloriferele si si-au pus o haina in plus, ca sa supravietuiasca unor costuri mult prea mari in raport cu salariu sau cu pensia. Continuarea

Iar a dat Băsescu un bobârnac presei!

Pe vremea când lucram la Evenimentul zilei (1993-1997), jurnaliștii noștri care plecau în delegații cu șeful statului transmiteau corespondențe precise, pigmentate însă cu informații ce, de multe ori, provocau cutremure la nivelul politicienilor. De la o asemenea relatare ni s-a tras sancțiunea prezidențială a lui Ion Iliescu, care a retras acreditatrea Evenimentului zilei. Ion Cristoiu a speculat editorial la maximum această măsură, ziarul continuând să demonstreze că informațiile transmise erau corecte, iar, mai apoi, că, deși cu embargou la Cotroceni, ziariștii de la ”Bulina roșie” erau capabili să obțină știri despre ceea ce se întâmpla în jurul președintelui Iliescu.

Mi-am amintit toate acestea, în momentul relatărilor confraților de breaslă și a luărilor de poziție ale unor politicieni și analiști în legătură cu ”intempestiva” vizită a președintelui Băsescu la Casa Albă. Continuarea

Ziaristul constrâns, ziaristul consecvent

Discutam cu un coleg de breaslă despre actuala stare a presei, dar mai ales de poziționarea jurnalistului și percepția lui de către public. Amândoi avem ani buni de presă în spate, cei mai importanți fiind cei de până în 1998. Spun asta pentru că atunci, începând cu anul 1998, consider că au început primele costrângeri ale mass-media. Le-am simțit după scandalul ”Țigareta 2”, apoi după dezvăluirile privind traficul cu arme. Ambele cu implicații din partea Puterii.

Continuarea

Ne-am saturat de Romania reala! Presa e de vina?

Am pornit o discutie cu o doamna draga inimii mele pe marginea unui text atribuit eronat marelui regizor Alexandru Tocilescu. Textul, care a circulat intens pe net intr-o perioada, era si un fel de radiografie a presei actuale, a bombardamentului mediatic asupra stapanului ei, Cititorul sau Telespectatorul. Concluzia anonimului epistolar era ca nu se mai simte bine in Tara Sa! Continuarea

Cazul Dan Diaconescu: Presa ca o prada!

Stirea noptii si a diminetii: Dan Diaconescu a fost arestat. Judecatorul a considerat ca e „pericol social” si i-a dat mandat pentru 29 de zile.  Omului de televiziune Dan Diaconescu ii va folosi teribil aceasta experienta, pentru ca, asa cum se prezinta lucrurile in acest moment, nu cred ca va infunda puscaria pe baza denuntului unui primar corupt (toata presa de azi il prezinta asa). Opiniei publice ar trebui sa i se explice ca, in faza asta a anchetei, avocatii nu se pot lega decat de chestiuni de procedura. Fondul inca nu se judeca. Continuarea

Despre sursele ziariştilor

Un ziarist adevarat trebuie să aibă surse proprii. Adică oameni din diferite instituţii şi medii sociale cu care, în timp, a cimentat o relaţie bazată pe încredere reciprocă. Un ziarist care are o agendă telefonică încărcată cu numele surselor sale e un ziarist care va avea mereu informaţii corecte (şi mai mult decât cele oficiale) de oferit cititorilor. Am învăţat asta din prima lună în care am intrat în presă şi n-am obosit să o spun mereu tuturor celor cu care am lucrat de-a lungul anilor, fie că erau ziarişti din departamentele Investigaţii, Reporteri speciali sau Social. Din păcate, însă, apariţia computerului, dotat cu net şi google, şi a telefoanelor mobile, i-au făcut pe jurnalişti să nu-şi mai bată capul cu cultivarea surselor, iar munca de teren să fie din ce în ce mai rară sau superficială. O declaraţie, câteva cadre, eventual un filmuleţ pus la dispoziţie de Poliţie sau procurori e de ajuns pentru o ştire de jurnal tv sau un articol de ziar. Desigur, sunt şi excepţii. Aceste „excepţii” însă impresionează publicul şi, atunci când apar, conferă presei statutul de a patra putere in stat.
Primele mele surse au fost în Poliţie. Mi se repartizase ca domeniu această instituţie şi trebuia ca, zilnic, să aflu ce se întâmplă în domeniul infracţional la nivelul Capitalei şi în ţară. Era începutul anului 1991, când încă oamenii din Poliţie erau timoraţi de evenimentele ce trecuseră peste ei de la revoluţie încoace. Mulţi nu depăşiseră statutul de miliţian, dar şi mai mulţi râvneau la o schimbare. Cei tineri aveau nostalgia poliţiştilor din filmele americane şi încercau să se profesionalizeze. Evident, vorbesc de compartimentele specializate – criminalistică, judiciar, omoruri, arme şi muniţie, pirotehnişti, nu de agenţii de stradă care parcă aveau (şi au) în sânge microbul pulanului şi virusul amendării pentru lipsa grupei sangvine din buletin.
Deschiderea către mass-media a generalilor din Poliţie a fost înfiinţarea birourilor de presă. Norocul ziariştilor acelor ani a fost că acolo au fost numiţi oameni tineri şi cu carte, nerodaţi încă în sistem. Sunt extrem de sinceră când vă spun că am învăţat unii de la alţii, jurnalişti şi poliţişti, să gestionăm informaţiile astfel ca toţi să ne facem meseria în limitele legilor de atunci şi a deontologiei profesionale. Faptul că, în fiecare dimineaţă, ne beam cafeaua împreună trecând în revistă evenimentele infracţionale din ziua anterioară, ne-au apropiat şi, încet-încet, între noi s-au legat amiciţii bazate pe încredere şi respect reciproc. Să nu vă închipuiţi că-i menajam pe poliţiştii care greşeau! Colecţiile ziarelor din acea perioadă – Tineretul liber, România liberă, Adevărul, revistele Expres sau Zig-Zag, stau mărturie. Însă ofiţerii de presă de atunci ştiau că, în faţa probelor produse de anchetele jurnalistice, nu avea rost să se supere şi să ascundă gunoiul sub preş. Unii poliţişti ne sprijineau la vedere, alţii o făceau discret, confirmându-ne informaţiile cu care veneam în urma propriilor investigaţii. Nu de puţine ori le-am fost noi de mare ajutor, furnizându-le mărturii sau probe la care ei nu ajunseseră. Jurnaliştii Sorin Ovidiu Bălan, Petru Calapodescu, Mirel Curea, Anca Oegar, Carmen Tănăsescu, Magdalena Manea, Lucian Gheorghiu ştiu despre ce vorbesc.
Primii ofiţeri care au pus bazele biroului de presă de la Poliţia Capitalei au fost maiorii Dumitru Secrieru şi Mişu Costea. N-au ajuns vedete ca simpaticul Cristian Ciocan, însă au deschis larg porţile Poliţiei şi minţile şefilor ce considerau presa un pericol. La IGP, relaţia cu presa o menţineau Nicolae Bucur, Marian Chirion, Lucian Ciuchiţă, Haralambie Neda, Florin Ionescu. Amintiţi-vă cum în acei ani, generalii ieşeau în public cu declaraţii ori de câte ori se întâmpla ceva grav sau când Internele erau puse la zid. Azi, ca să smulgi o declaraţie ministrului sau şefului Poliţiei Capitalei trebuie să-l convingi pe purtătorul de cuvânt că vrei să scrii despre bilanţul instituţiei! Lucrurile sunt valabile pentru toate autorităţile.
Va urma