Arhiva categoriei: Cum am trait in dictatura

Un informator cu reale calitati: Soby Cseh

„Este un informator cu posibilitati informative, sincer, cinstit, atasat de organele noastre”

Asa il caracteriza pe celebrul cascador Soby Cseh securistul care-l exploata in anii dictaturii. Incredibil! Inca un mit spulberat in moralitatea personajului. Extrem de trist, pentru oamenii care l-au admirat, sa aiba acum in fata un turnator ordinar. Iata ceea ce publica jurnalistii site-ului Anchete online:

„O alta nota informativa din data de 3 ianuarie 1978 a fost identificata intr-un dosar deschis unui cascador de la Circul de Stat. Astfel, Szoby Cseh enumera o serie de cascadori “pe care-i consider ca ar avea intentia sa plece din tara”, printre care si “S.A., care mereu spune si crede si acum ca dincolo ar fi raiul pe pamant”. Ulterior, cascadorul a dat si alte informatii privind intentiile colegului de a pleca in strainatate, precum si faptul ca acesta il considera pe Szoby vinovat de situatia cascadorilor din tara. “Cat de bine o duc aia (cascadorii fugari) si cat de prost noi! Ca daca nu eram eu sa-i ametesc cu vorba poate erau dincolo”.


După 20 de ani.Viaţa familiei Ceauşescu în imagini

Un film realizat de BBC cu multi ani în urmă (trăia Maurer!) despre Ceauşescu a apărut pe Youtube anul trecut. Într-o secvenţă apare şi generalul Pacepa. Extrem de interesant documentarul.

episodul 1

episodul 2

episodul 3

episodul 4 (aici apare si Pacepa)

episodul 5 (aici apare Liviu Turcu)

episodul 6 (aici apare Emil Bobu)

Câteva imagini şi cu copiii dictatorului.

Arestarea lui Nicu

Valentin, în 1989, cu cei mai mari fotbalişti ai noştri

Zoia, singurul interviu

Sfârşit. Acum lui Ceauşescu i se spune „Deshumatu”.

Marţafoii lui Băsescu

Nu vi se pare că zicerea lui Ceauşescu – „mai puneţi o haină în plus” e aidoma cu ce ne spune acum Băsescu şi ai lui – „trebuie să facem sacrificii, să strângeţi cureaua”? Mie mi se pare ca da. Ambele de un cinism ce-ti urcă sângele în cap şi, oricât ai fi de educat, solbozeşti înjurătura printre dinţi cu patos. Stau de 6 ani cocoţaţi în fruntea ţării, ei n-au făcut nici un sacrificiu (dimpotrivă, le-au crescut averile) şi acum ne spun că suntem pe buza prăpastiei şi riscăm să ne ia dracu daca nu dăm la buget procente din pensii, din salarii, din banii aia puţini ai copiilor! Mai apar şi unii nesimţiţi care ne spun la televizor cum îşi donează ei salariul bugetului sau cum o să-şi umple rezervorul limuzinei de la minister cu banii lui. Păi, ei au de unde da, că nu trăiesc din aia 8.000-9.000 de lei de pe ştatul de plata! Dar unul care duce acasa un sfert sau 10% din suma asta, cum să reziste? Ca pe vremea lui Ceausescu? Atunci marţafoii ăştia de la finanţe şi din restul guvernului să aplice metodele lui nea Nicu: raţii la alimente, circulaţia maşinilor din două în două weekenduri, oprirea luminii si a gazelor etc, etc… Că parcă erau mai de supravieţuire decât cele propuse de ei!

Rafturile cu cărţi

Azi am luat, fără nici un efort, prima carte din colecţia «Jules Verne», editată de Adevărul. E la fel cu cea cumpărată de tata în urmă cu 40 de ani. Doar că e în ţiplă, pentru protecţie. Tata a cumpărat o mare parte din colecţie cu «pile» şi şpagă, ca să-şi bucure copiii. Eu o iau acum, fără efort deosebit, o dată cu ziarul Adevărul sau de la librăria de lângă cinema «Patria», pentru a înlocui volumele vechi şi şifonate de atâtea mâini prin care au trecut. Fiindcă eu şi frate-miu împrumutam cărţi. Pe vremuri, copiii citeau, adolescenţii citeau, adulţii citeau. Desigur, nu existau zeci de televiziuni şi computer. Dar chiar dacă există acum, o carte e o carte! N-am să pot să citesc niciodată un roman pe net. Şi am să-mi învăţ şi nepoţii să simtă mirosul tiparului şi plăcerea atingerii foii de hârtie ce te aruncă într-o lume ce devine a ta. Am să le povestesc cât de greu cumpăram o carte bună, ce şmecherii făceam ca să fac rost de ultima apariţie. Deocamdata, le fac biblioteca.
Voi vă amintiţi cum v-aţi umplut rafurile cu cărţi?

Vinul tatei

La mine-n curte miroase a struguri, iar albinele isi fac de cap. Au aparut deodata, habar n-am de unde, bezmetice si infricosatoare, atatate de zaharul din boabele mici si verzi. E clar ca a venit toamna, iar mustul ne va aduna din nou prietenii la masa. N-am timp sa vad procesul de stoarcere al boabelor in butoiul cel mare, cumparat din „Matache”, dar stiu sigur ca Silviu va bibili intr-atat licoarea zeilor incat vinul va iesi auriu ca mierea, usor dulceag si cu parfum de boaba cruda. Ca in fiecare an.
De cate ori traiesc aceste momente, imi amintesc de tata, atunci cand mama ii turna in pahar, la masa de duminica, dintr-o sticla cu vin cumarat de la „Alimentara”: „Daca aveam si noi rude la tara, nu beam acum vin de surcele”. Si toata copilaria m-am intrebat cum o fi vinul ala din surcele. Mai tarziu, am aflat si explicatia. Tata stia ca tot ce se facea la stat continea o bruma de materie prima (in cazul de fata struguri) si multi-multi inlocuitori (adica „surcele”). Aveam sa aflu si eu reteta cand, la casa mea fiind, imi serveam musafirii cu „nechezol”, adica o bruma de cafea amestecata cu mult naut. Perioada n-a fost prea lunga fiindca am invatat, ca orice „ceausel”, sa ne descurcam si sa facem rost de cafea-cafea sau de cate un ness Amigo. Cu spaga sau cu pile, evident.
Ca sa vezi unde am ajuns de la culesul viei si pregatirea mustului… Cred, insa, ca vi se intampla si voua. Aveti amintiri sau ziceri de la mama, de la tata, care va rascolesc, cateodata, cotidianul? Ale mele-s dulci ca boabele de struguri in jurul carora roiesc acum albinele.

O carte ascunsa de Securitate

Am cautat azi ceva in biblioteca si am dat peste o carte cu si despre flori din toata lumea. Un fel de atlas, editat in Germania. Si m-au napadit amintirile…Istoria cartii… A unei carti ascunse, a unei carti ce ne-a produs spaima.

Eram in vacanta la Mamaia, in primul an de casatorie. Ne aranjase mama, „pe pile”, o camera la hotelul Pallas, unde director era un fost coleg de-al ei de liceu. Hotelul, plin de nemti. „Shop” plin de bunatati in fata hotelului. Ni se scurgeau ochii, dar n-aveam valuta. Si cum sa ai, cand, daca te prindea „organul” cu dolarul la cumparaturi, riscai puscaria?! Si totusi, in acea vacanta, am avut parte sa ne rasfatam si cu tigari Dunhill (inclusiv mentolate) si cu ciocolata „Toblerone” si cu bere Tuborg, ba am primit cadou si o bricheta  Bic, d-alea pe care dupa revolutie le aruncam la cos cand se consuma gazul. Toate ne-au fost oferite cu prietenie de comeseanul nostru de la  pranz, un turist german cazat in acelasi hotel. Hans ne indragise si stateam, zilnic, cate o ora-doua de vorba dupa ce mancam. Cand am plecat, i-am facut cadou niste discuri, fiindca ne marturisise ca-i mare amator de muzica si chiar avea o colectie de discuri impresionanta. Am schimbat adresele, promitand sa ne scriem carti postale. Mi-a spus ca imi va alege doar carti postale cu flori de munte si de camp, fiindca ii povestisem ca imi placea sa culeg asemenea exemplare de pe unde calatoream si sa le presez. Eram foarte mandra de floarea mea de colt, pe care o gasisem in Bucegi cand urcasem la Varful Omu.

Ei bine, la o luna de la despartirea noastra de la malul marii, am primit un aviz postal acasa ca sa merg sa ridic un colet. Era, de fapt, o scrisoare mai voluminoasa de la Hans. Oficiantul a deschis-o in fata mea (asa era procedura!) si a rasturnat continutul. Era cartea despre flori si o foaie de hartie scrisa in engleza de Hans. Bucuria mea a tinut pana acasa. Locuiam cu parintii mei, iar tata, cand i-am povestit ce cadou am primit din Germania, s-a facut stacojiu. Atunci am aflat de la el ca nu e bine sa avem „relatii cu cetateni straini”, ca deja e posibil ca Securitatea sa stie ca  am primit „pachet” de la un neamt si ca e posibil sa ne cheme si sa ne intrebe. Exact asa cum procedasera, de vreo trei ori, cu sora lui care coresponda cu niste prieteni din copilarie, grecotei la origine, care plecasera din Romania si se stabilisera in Grecia.Cum matusa-mea nu s-a lasat convinsa si a recidivat, l-a chemat pe unchiu-meu la „partid” si l-au prelucrat sa o faca sa inceteze. Iar acele banale scrisorele n-au mai fost trimise niciodata in Grecia, pentru linistea familiei. Drept urmare, gandindu-ma ca ma trezesc cu vreun securist la usa tatei, am luat si eu cartea lui Hans si am ascuns-o…la soacra-mea. Chiar si acolo, in biblioteca ei, am pus-o pe lat, in spatele randului cu carti, de parca era un manifest anticomunist, nu o carte despre flori! Am adus-o acasa la mine dupa revolutie.

Dictatura cartii

Imi place teribil ca a reaparut „fenomenul carte”. Ca e in voga, iar oamenii de toate varstele s-au intors la o dragoste uitata. Cumpara carti cu ziare, cumpara din librarii sau comanda on-line. Imi place fenomenul, dar ma si ingrijoreaza. Am dezbatut tema cu Lucia si Teo. Si am ajuns la concluzia ca, atunci cand omul gaseste un imens refugiu in literatura, treburile nu merg bine in societate. Cultura „merge” bine pe timp de criza. Te ajuta sa supravietuiesti intr-o lume paralela. Exact asa s-a intamplat si in anii ’70, dupa ce Ceusescu, sosit din China cu idei reformatoare in ceea ce priveste comunismul ce-l dorea insturat in tara, a inceput sa ne taie din libertati. Anii de liceu de la sfarsitul anilor ’70 i-am petrecut pe la cenaclurile organizate de scriitori si poeti in bibliotecile cu renume ale Bucurestiului. Sau in salile de teatru unde se spuneau lucruri de nespus, trecute cu abilitate de cenzura organelor de partid. Radeam si ne simteam razbunati pentru ca nu aveam loc in putinele discoteci, unde stingerea se dadea la ora 22-23. Tanjeam dupa blugi si ne duceam sa-l ascultam pe Florian Pittis alintandu-ne de pe scena cu apelativul „Generatia-n blugi”. Sau dadeam ultimii bani capatati de la mama sau tata pe vreun volum de proza sau poezie. Fiecare carte pe care am cumparat-o o am si acum in biblioteca, iar pe prima pagina e asternut scrisul meu crud de odinioara, obligatoriu si locul si data cand mi-a intrat in posesie. Sunt amintirile mele cu care am traversat o dictatura. O perioada pe care acum o numesc „dictatura cartii”.
PS Am hotarat azi sa deschid o noua categorie pe blog: „Cum am trait in dictatura”. De ce? Pentru ca am auzit din ce in ce mai des tineri care afirma cu tarie ca „se traia mai bine pe vremea lui Ceausescu”! Asa le-au spus parintii – ca aveau casa, serviciu sigur, ca mergeau in fiecare an la mare cu Sindicatu’ sau cu BTT-ul sau cu ONT-ul. Lucrurile si viata erau mult mai complexe si mult-mult mai urate. De aceea cred ca amintirile mele, ale noastre, despre ce am trait cu adevarat trebuie consemnate . Sunt istorii extrem de interesante, care vor da de gandit celor ce n-au traversat „epoca de aur”.