Arhiva etichetelor: simona ionescu

Presa, ca o prada, in anul 2014

Nu trebuie sa va spun eu, jurnalist, ca presa trece prin cea mai grea criza din ultimii 24 de ani. Cand o societate nu are o economie care sa duduie, nimic nu merge ca lumea. Iar presa o strangi in menghine, o imputinezi, cu instrumente financiare. Nu-i nevoie de cenzura. Va amintiti de „o haina in plus” a lui Ceausescu? In Romania de dupa el, guvernele democratice au facut in asa fel incat oamenii si-au inchis de bunavoie caloriferele si si-au pus o haina in plus, ca sa supravietuiasca unor costuri mult prea mari in raport cu salariu sau cu pensia. Continuarea

Ce s-a întâmplat la Evenimentul zilei cu doi ziariști de la ”Sport”

Pe scurt: Seful secției Sport de la EVZ m-a anunțat, în dimineața zilei de miercuri, că demisionează, după ce i-am adus la cunoștință că îl voi schimba din funcție fiindcă nu e permis să întârzie ziarul la tipar doar din ambiția de a publica un articol-fluviu fără ca acesta să poată fi citit și aprobat de redactorul șef adjunct sau de mine. La scurt timp după anunț, ziaristul a postat pe pagina lui de facebook un text în care mă acuză și mă jignește, dar în care  își minte cu bună-știință cititorii.  Spune că a fost ”omidă”, dar a devenit ”fluture” prin demisia dată, neacceptând cenzura. Cenzura înseamnă, de fapt, acceptarea unor reguli ale meseriei, inclusiv respectarea deciziilor luate în ședința de sumar. Povestea vreau sa rămână în arhiva acestui blog! Continuarea

De maine, incep munca la Evenimentul zilei!

Nu sunt multe de spus. Am mai inchis o etapa a vietii de jurnalist si o iau de la capat. In aceeasi meserie, dar la ziarul de al carui nume ma leaga cele mai frumoase si performante momente ale profesiei de gazetar: Evenimentul zilei.

Am plecat de la Click!, unde, timp de doi ani si jumatate am creat si dezvoltat unul dintre cele mai frumoase proiecte caritabile – „Din inima pentru copii”: 170 de copii, atinsi de cele mai grave boli, ajutati impreuna cu cititorii sa lupte pentru supravietuire. Pe 28 dintre ei i-am ajutat sa ajunga in clinici din Germania, Italia, Franta, America si Turcia. Continuarea

O sansa copilului de la tara!

În jurul Crăciunului acţiunile umanitare se înmulţesc considerabil şi nu ştii în care să te implici . E adevărat că fiecare are o importanţă deosebită, dar trebuie să îţi permiţi să contribui fără un efort suplimentar. Avantajul acestei acţiuni este că nu presupune un efort din partea celor implicaţi, ci doar dorinţă de a oferi o mână de ajutor în schimbarea sărbătorilor unor familii care au nevoie .

Unde-s mulţi, puterea creşte! – Aceasta  a fost una din premisele acestei acţiuni . Aşa s-a născut CHANCE IN A BOX (Şansa intr-o cutie) .

CUTÍE, cutii, s. f. 1. Obiect  de carton etc. în formă de cub, gol în interior ; ( definiţia oferită de DEX ) Ne propunem să umplem cât mai multe cutii cu jucării,dulciuri şi haine pentru familiile din mediul rural. Oferă-le şansa unui Crăciun diferit. Poţi contribui şi tu! Rămâi alături de noi şi ajută-ne ca până de Crăciun să umplem cutiile cu bucurie. Continuarea

Amintiri despre Mihai Cârciog și ziarul Evenimentul zilei

Mihai Carciog a trebuit să moară ca să revină în conștiința publicului căruia i-a oferit cel mai fierbinte și popular ziar de după 1989 și cele mai democratice publicații: Evenimentul zilei-Bulina roșie, Expres și Expres Magazin, ziarul Telegraf de la Constanța, Academia Cațavencu.

Horia Tabacu:

Colaborarea cu Mihai Cârciog mi-a înfrumuseţat sufletul. Fiind oarecum vecini m-a acceptat în anturajul lui şi aşa am văzut multe. Am înţeles încă de pe atunci că pentru a face o publicaţie mare trebuie să munceşti non-stop. Şi în familie, cu încredere în cei care te conduc. Am să relatez câteva întâmplări. Continuarea

Am înființat Asociația Română a Profesioniștilor Mass-Media

In ultimii 21 de ani, periodic, am simtit nevoia sa incerc ceva nou in cariera. Pe mine rutina ma oboseste. In 1995, desi eram redactor sef  adjunct la Evenimentul zilei al lui Ion Cristoiu, am gandit si editat, pe propria cheltuiala, revista saptamanala „Student party”, singura publicatie care s-a ocupat temeinic de viata universitara in conditiile aparitiei invatamantului privat. Trei ani am rezistat pe tarabe, prin forte proprii, revista traind din vanzare! Continuarea

„Simona Ionescu” si trupa Aeroport in Laptaria lui Enache

V-am scris, zilele trecute, despre piesa care face ravagii acum prin cluburi, discoteci si la radiouri si care are acelasi nume cu al meu: „Simona Ionescu”. Nici chiar eu n-am crezut, in urma cu multe luni, cand am ascultat acesta melodie pe net, ca ea va ajunge in topuri. Ei, bine, uite ca s-a intamplat! Iar trupa Aeroport a inceput sa iasa in lume.

Pentru cine vrea sa petreaca o seara minunata cu baietii de la Aeroport, sa mearga in aceasta seara, de la orele 22.00, in Laptaria lui Enache (Teatrul National). Biletul de intrare e 10 lei. M-au invitat si pe mine si aveam dreptul la doua cockteiluri gratuite, fiindca ma cheama Simona Ionescu. Din pacate, n-am cum sa ajung. Cine se duce sa ne povesteasca si noua!

Melodia, aici!

Da, mă cântă lumea!

Da, va anunt pe toti ca stiu de piesa „Simona Ionescu”, care face furori acum pe Guerrilla si Radio Zu, asa ca nu mai imi trimiteti mesaje sau sa ma sunati sa-mi spuneti s-o ascult. Am descoperit-o pe net cu mult inaintea confratilor de la radio. Cred ca am ascultat-o acum vreo 7-8 luni si stiu ca e cantata de o trupa ce-si zice Aeroport. Baietilor astora trebuie sa le multumesc fiindca imi fac din nume renume! Imi place si ma simt fain sa am melodie. Dar nu sunt eu protagonista cantecului atat de savurat acum.

Simona Ionescu – Aeroport

Despre sursele ziariştilor

Un ziarist adevarat trebuie să aibă surse proprii. Adică oameni din diferite instituţii şi medii sociale cu care, în timp, a cimentat o relaţie bazată pe încredere reciprocă. Un ziarist care are o agendă telefonică încărcată cu numele surselor sale e un ziarist care va avea mereu informaţii corecte (şi mai mult decât cele oficiale) de oferit cititorilor. Am învăţat asta din prima lună în care am intrat în presă şi n-am obosit să o spun mereu tuturor celor cu care am lucrat de-a lungul anilor, fie că erau ziarişti din departamentele Investigaţii, Reporteri speciali sau Social. Din păcate, însă, apariţia computerului, dotat cu net şi google, şi a telefoanelor mobile, i-au făcut pe jurnalişti să nu-şi mai bată capul cu cultivarea surselor, iar munca de teren să fie din ce în ce mai rară sau superficială. O declaraţie, câteva cadre, eventual un filmuleţ pus la dispoziţie de Poliţie sau procurori e de ajuns pentru o ştire de jurnal tv sau un articol de ziar. Desigur, sunt şi excepţii. Aceste „excepţii” însă impresionează publicul şi, atunci când apar, conferă presei statutul de a patra putere in stat.
Primele mele surse au fost în Poliţie. Mi se repartizase ca domeniu această instituţie şi trebuia ca, zilnic, să aflu ce se întâmplă în domeniul infracţional la nivelul Capitalei şi în ţară. Era începutul anului 1991, când încă oamenii din Poliţie erau timoraţi de evenimentele ce trecuseră peste ei de la revoluţie încoace. Mulţi nu depăşiseră statutul de miliţian, dar şi mai mulţi râvneau la o schimbare. Cei tineri aveau nostalgia poliţiştilor din filmele americane şi încercau să se profesionalizeze. Evident, vorbesc de compartimentele specializate – criminalistică, judiciar, omoruri, arme şi muniţie, pirotehnişti, nu de agenţii de stradă care parcă aveau (şi au) în sânge microbul pulanului şi virusul amendării pentru lipsa grupei sangvine din buletin.
Deschiderea către mass-media a generalilor din Poliţie a fost înfiinţarea birourilor de presă. Norocul ziariştilor acelor ani a fost că acolo au fost numiţi oameni tineri şi cu carte, nerodaţi încă în sistem. Sunt extrem de sinceră când vă spun că am învăţat unii de la alţii, jurnalişti şi poliţişti, să gestionăm informaţiile astfel ca toţi să ne facem meseria în limitele legilor de atunci şi a deontologiei profesionale. Faptul că, în fiecare dimineaţă, ne beam cafeaua împreună trecând în revistă evenimentele infracţionale din ziua anterioară, ne-au apropiat şi, încet-încet, între noi s-au legat amiciţii bazate pe încredere şi respect reciproc. Să nu vă închipuiţi că-i menajam pe poliţiştii care greşeau! Colecţiile ziarelor din acea perioadă – Tineretul liber, România liberă, Adevărul, revistele Expres sau Zig-Zag, stau mărturie. Însă ofiţerii de presă de atunci ştiau că, în faţa probelor produse de anchetele jurnalistice, nu avea rost să se supere şi să ascundă gunoiul sub preş. Unii poliţişti ne sprijineau la vedere, alţii o făceau discret, confirmându-ne informaţiile cu care veneam în urma propriilor investigaţii. Nu de puţine ori le-am fost noi de mare ajutor, furnizându-le mărturii sau probe la care ei nu ajunseseră. Jurnaliştii Sorin Ovidiu Bălan, Petru Calapodescu, Mirel Curea, Anca Oegar, Carmen Tănăsescu, Magdalena Manea, Lucian Gheorghiu ştiu despre ce vorbesc.
Primii ofiţeri care au pus bazele biroului de presă de la Poliţia Capitalei au fost maiorii Dumitru Secrieru şi Mişu Costea. N-au ajuns vedete ca simpaticul Cristian Ciocan, însă au deschis larg porţile Poliţiei şi minţile şefilor ce considerau presa un pericol. La IGP, relaţia cu presa o menţineau Nicolae Bucur, Marian Chirion, Lucian Ciuchiţă, Haralambie Neda, Florin Ionescu. Amintiţi-vă cum în acei ani, generalii ieşeau în public cu declaraţii ori de câte ori se întâmpla ceva grav sau când Internele erau puse la zid. Azi, ca să smulgi o declaraţie ministrului sau şefului Poliţiei Capitalei trebuie să-l convingi pe purtătorul de cuvânt că vrei să scrii despre bilanţul instituţiei! Lucrurile sunt valabile pentru toate autorităţile.
Va urma