Un ziarist adevarat trebuie să aibă surse proprii. Adică oameni din diferite instituţii şi medii sociale cu care, în timp, a cimentat o relaţie bazată pe încredere reciprocă. Un ziarist care are o agendă telefonică încărcată cu numele surselor sale e un ziarist care va avea mereu informaţii corecte (şi mai mult decât cele oficiale) de oferit cititorilor. Am învăţat asta din prima lună în care am intrat în presă şi n-am obosit să o spun mereu tuturor celor cu care am lucrat de-a lungul anilor, fie că erau ziarişti din departamentele Investigaţii, Reporteri speciali sau Social. Din păcate, însă, apariţia computerului, dotat cu net şi google, şi a telefoanelor mobile, i-au făcut pe jurnalişti să nu-şi mai bată capul cu cultivarea surselor, iar munca de teren să fie din ce în ce mai rară sau superficială. O declaraţie, câteva cadre, eventual un filmuleţ pus la dispoziţie de Poliţie sau procurori e de ajuns pentru o ştire de jurnal tv sau un articol de ziar. Desigur, sunt şi excepţii. Aceste „excepţii” însă impresionează publicul şi, atunci când apar, conferă presei statutul de a patra putere in stat.
Primele mele surse au fost în Poliţie. Mi se repartizase ca domeniu această instituţie şi trebuia ca, zilnic, să aflu ce se întâmplă în domeniul infracţional la nivelul Capitalei şi în ţară. Era începutul anului 1991, când încă oamenii din Poliţie erau timoraţi de evenimentele ce trecuseră peste ei de la revoluţie încoace. Mulţi nu depăşiseră statutul de miliţian, dar şi mai mulţi râvneau la o schimbare. Cei tineri aveau nostalgia poliţiştilor din filmele americane şi încercau să se profesionalizeze. Evident, vorbesc de compartimentele specializate – criminalistică, judiciar, omoruri, arme şi muniţie, pirotehnişti, nu de agenţii de stradă care parcă aveau (şi au) în sânge microbul pulanului şi virusul amendării pentru lipsa grupei sangvine din buletin.
Deschiderea către mass-media a generalilor din Poliţie a fost înfiinţarea birourilor de presă. Norocul ziariştilor acelor ani a fost că acolo au fost numiţi oameni tineri şi cu carte, nerodaţi încă în sistem. Sunt extrem de sinceră când vă spun că am învăţat unii de la alţii, jurnalişti şi poliţişti, să gestionăm informaţiile astfel ca toţi să ne facem meseria în limitele legilor de atunci şi a deontologiei profesionale. Faptul că, în fiecare dimineaţă, ne beam cafeaua împreună trecând în revistă evenimentele infracţionale din ziua anterioară, ne-au apropiat şi, încet-încet, între noi s-au legat amiciţii bazate pe încredere şi respect reciproc. Să nu vă închipuiţi că-i menajam pe poliţiştii care greşeau! Colecţiile ziarelor din acea perioadă – Tineretul liber, România liberă, Adevărul, revistele Expres sau Zig-Zag, stau mărturie. Însă ofiţerii de presă de atunci ştiau că, în faţa probelor produse de anchetele jurnalistice, nu avea rost să se supere şi să ascundă gunoiul sub preş. Unii poliţişti ne sprijineau la vedere, alţii o făceau discret, confirmându-ne informaţiile cu care veneam în urma propriilor investigaţii. Nu de puţine ori le-am fost noi de mare ajutor, furnizându-le mărturii sau probe la care ei nu ajunseseră. Jurnaliştii Sorin Ovidiu Bălan, Petru Calapodescu, Mirel Curea, Anca Oegar, Carmen Tănăsescu, Magdalena Manea, Lucian Gheorghiu ştiu despre ce vorbesc.
Primii ofiţeri care au pus bazele biroului de presă de la Poliţia Capitalei au fost maiorii Dumitru Secrieru şi Mişu Costea. N-au ajuns vedete ca simpaticul Cristian Ciocan, însă au deschis larg porţile Poliţiei şi minţile şefilor ce considerau presa un pericol. La IGP, relaţia cu presa o menţineau Nicolae Bucur, Marian Chirion, Lucian Ciuchiţă, Haralambie Neda, Florin Ionescu. Amintiţi-vă cum în acei ani, generalii ieşeau în public cu declaraţii ori de câte ori se întâmpla ceva grav sau când Internele erau puse la zid. Azi, ca să smulgi o declaraţie ministrului sau şefului Poliţiei Capitalei trebuie să-l convingi pe purtătorul de cuvânt că vrei să scrii despre bilanţul instituţiei! Lucrurile sunt valabile pentru toate autorităţile.
Va urma
23 de păreri la “Despre sursele ziariştilor”
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Este adevărată chestiunea cu sursele. Şi mai important este ca aceste surse să nu profite prin intoxicări…
Biblio, dupa prima intoxicare nu mai e „sursa”. Si nu mai e nimic. Nu-i bine sa superi un jurnalist, caci are mereu cuvintele acide la el si idei de avarie.
Simona,
cred ca asta prezinta interes si pentru tine. In alta ordine de idei, daca se pune la cale o platforma pentru repeorteri speciali sau ziaristi independenti, just call me!
Am uitat:
http://andreisamericandream.wordpress.com/2010/04/30/un-rugbyst-are-nevoie-de-ajutor/
Da, de obicei ziaristii, in special cei de investigatii si anchete, au mintea la ei si pot sa discearna intre o informatie reala si una falsa. In plus, mai si verifica orice informatie, in mai multe zone, asa ca, intoxicarile sunt destul de rare. Iar un anumit joc, se poate face, uneori, dar sub control, chiar daca aparent ai impresia ca ziaristul „a pus botul”. Pe de alta parte, valoarea anchetelor si materialelor realizate de reporteri speciali, au valoare, tocmai pentru ca reflecta, in general, un punct de vedere bine documentat, un punct de vedere diferit, de cele din sistemul copy/paste al Internetului. Acest gen de materiale, realizarea lor, necesita investitii, cheltuieli, frecvent substantiale, de la hoteluri platite, avioane, spagi pentru informatii, cultivarea surselor importante, iar presa actuala din Romania, nu mai face aceste investitii. Din pacate.
Pingback: Iluzii pierdute « OmulFărăChip
Magdalena Manea imi raspunde din Canada pe Facebook, unde preia si acest articol.
http://www.facebook.com/note.php?note_id=391819604509&comments=
Intervine Mirel si ne incita, părând dezamăgit. Adaug comentariile lor aici, fiindcă nu vreau sa se piardă.
Mirel Curea:
Simona, Magda! „Vanitas vanitatum et omnia vanitas est”! Ia reflectati voi fetelor, nitel la adagiul asta. Chiar credeti voi, ca tot ceea ce noi am facut cu mare drag, a folosit la ceva?
Simona Ionescu
Mirel, nu cred ca a fost desertaciune ceea ce am facut. Presa aia libera a schimbat multe prin Romanica. Apoi a fost schimbata presa. Buna strategie, dar ceva+ceva tot a ramas. Chiar si un pic de praf al desertaciunii de care vorbesti. Si stii ceva? Noi o sa avem ce sa povestim interesant nepotilor!
Magdalena Manea
Nu Mirel, a fost asa un fel de b… Vezi mai multătaie de joc, cum stăteam noi așa și ne gândeam, măi, cum să facem să ne-afirmăm că dădea energia pe din lături, ce ne-am zis? Ia să facem nițică istorie de media…He,he,he, da, vorba Simonei, ne-a folosit nouă și celor care cresc în umbra noastră.
E un tip de personalitate pe care am dezvoltat-o, ușor descurcăreață, ușor sentimentală dar încărcată la greu de răspundere, personalitate care ne aduce la numitorul comun: Promoția Zero a Presei Române.
Mai exact, promoția la care presa de azi se holbează ca la ceasul Gării de Nord își în fața căreia, instinctiv, își potrivește ceasul. Incă mult de-acum inainte Promoția Zero va da ora exactă in media romaneasca.
A nega acest lucru e ca și cum l-ai nega pe Ștefan cel Mare. A lua in derâdere sitagma e ca și cum n-ați fi știut , și tu și Simona, cum ați desenat adesea hârți de destine, pe șervețele, la propriu, exact ca la Yalta.
Magda 🙂
Mirel Curea:
Aaaa…sigur ca vom avea ce povesti nepotilor.
Sper sa am taria de a le povesti cum l-am ajutat pe Basescu sa scape de „Dosarul Flota”, desi stiam exact ca este infractor si fost informator al Securitatii. Sper ca nepotii sa nu ma condamne pentru ca l-am considerat in mod eronat un pericol mai mic decat unica alternativa de la acea vreme A. Nastase.
Sa continui cu exemplele in care am facut rau cu carul, sigur fiind ca fac bine cu acelasi car?
Mirel Curea
Magda, draguto! Tu chiar crezi in chestiile astea cu „ceasul garii”, cu „ora exacta”? Tu imi propui sa nu-mi vad partea de vina la halul in care a ajuns tzara asta? Ce dracu` ora exacta dam noi? Si cui o dam?
Adica, suntem noi un fel de” rolexe”, un fel de „vacheroane constantine” si nu m-am prins eu?
Magdalena Manea
Istoria se scrie, cu mânuța pe hârtie, de către oamenii in viață.
Iar dacă noi nu acordăm recunoaștere unor lucruri, să nu așteptăm obiectivism din terțe părți, cu atât mai mult statui post-mortem.
Noi am făcut ce era și trebuia făcut atunci.
Ceea ce noi am făcut nu are drept consecință presa scrisă pe genunchi de azi, nu. Ceea ce am făcut noi atunci are drept consecință formarea și consolidarea Eșalonului 50 (cei în plaja a jumătate de veac de viață), cel mai puternic segment social, economic și de opinie nu numai din România. Ceea ce nu e putin lucru.
În Canada adolescenții urmăîresc cu nesaț filme muzicale și videoclipuri din anii 80, cum îți explici? Al meu spune mereu: ce frumos era pe vremea voastra…
Păi era frumos, și nu numai în coloritul hainelor sau în creasta Duran Duran!
Mirel Curea
Da Magda, da! Asa se scrie trecutul, cu manuta pe hartie. Problema mea este alta! Am sentimentul acut ca generatia mea l-a scris prost! Foarte prost! Dezastruos de prost! Daca il scriam bine, tu erai in tzara, un gazetar de exceptie ca Simona nu facea tabloide iar eu nu ma refugiam in individualism. Nu ca as fi fost vreodata vreun colectivist.
Iti … Vezi mai multaduci aminte ce se spunea pe holurile de le Ev Z? „Afara asteapta 300 de tineri sa se faca jurnailsti!” Ei bine, aia 300 s-au facut jurnalisti. Cine i-a facut pe copii aia jurnalisti? Nu noi?
Ce i-am invatat?
Toate astea nu au nicio legatura cu filmele la care uita pustii prin lume. Si fi-mea se uita la filme cu Tom&Jerry. Si sunt facute prin anii `50.
Trecutul are prostul obicei de a se lasa lesne idealizat.
Eiii, voi va incontrati pe aici si eu am fost la peste! Va trag eu concluzia mea. Trecutul trebuie cunoscut, chiar daca n-am fost noi perfecti. Dar n/am facut nimic prost atunci, Mirel. Poate doar ca am muncit ca nebunii ca sa-i imbogatim pe patroni. Dar asta a fost pretul libertatii noastre. Dupa ce i-am imbogatit, ne-au prostit.Au facut blat cu politicienii si au tras pe linie moarta generatia Pilot. D-aia eu am ajuns la un tabloid (la ce bun anchetele noastre, cand se poate lua salariu cu povesti senzationale, crime sau cancanuri politice?), Magda si/a luat zborul, iar tu ai iesit din presa.
Simona,
Si eu cred ca am schimbat. Multe. Putin fata de cat era normal.
L-ai uitat pe Gheorghe Boblea. Practic, Jandarmeria, care fusese botezata asa dupa ce fusese „Trupele de Securitate” a fost cred prima institutie care s-a deschis catre presa. Omul acea a fost fantastic in raport cu obtuzitatea unei astfel de institutii, mai corect cum era atunci. Informatii corecte si la timp. Sigur, ca trebuia sa faci in asa fel incat sa le ai, nu ti le dadea nimeni pe tava oricat de amabil era serviciul de presa. O amintire frumoasa despre acel om, un pionier al comunicarii publice din Romania, un profi cu adevarat. Mai era la Jandarmerie si Chanel Tudor, ravisanta aparitie.
Cristi, pe bune ca ai dreptate. Si chiar cu Boblea imi mai trimit si acum mesaje de toate sarbatorile. Un om deosebit, un profesionist. Unul din aceia rar intalniti, care nu ne servea minciuni desi era devotat institutiei. Imaginea Jandarmeriei de azi i se datoreaza.
Simona Catrina
Fumul albastrui al discutiei voastre a ajuns pana la mine si, ca un mohican cat p-aci blazat, am tresarit, normal. Am venit dupa voi, aici, fiindca imi face bine sa imi faca rau amintirea unei prese (mai) demne decat cea de azi.
Noi, dragilor, am lucrat si intr-o redactie de 500 de oameni, am fost colegi cu totii, ziarul mergea exceptional si, … Vezi mai multdesi scriam in brate, cu fundul pe trepte (unii dintre noi) – fiindca niciodata jilturile de lemn nu erau de ajuns – desi jumatate de redactie scria cu vodca pe masa, se muncea interesant.
Azi, asistam dezolati la impuierea redactiilor cu cel mult 20 de capete, din care cinci scriu stiri si cinspe joaca Tetris. Si singurul progres e ca azi joaca online, nu pe cutii eletronice cu baterii, ca pe vremuri.
Dupa sapte ani de Canada, am revenit temporar in Romania si gasesc aici o prostitutie media cu tarife de lux.
Ca sa parafrazez itinerarul vostru, este motivul pentru care m-am retras spre carti si spre presa glossy, spre eseu si pamflet benign. Noi suntem jurnalistii fara jurnale, dar eu sunt mandra de voi, de noi.
Ma incanta si ma relaxeaza sa va regasesc, Simona, Magda, Mirel…
Simona Catrina
Simona, bine ai venit la Bucuresti. Daca ai timp si chef, poate ne strangem toti trei la o bere sau cafea, intr.o dimineata sau intr-o seara. Sa depanam amintiri si sa ne impartasesti din experienta canadiana. Lasa-mi un nr de telefon pe mail simona.ionescu@click.ro
Frumoase si palpitante vremurile de inceput ,nu numai in ceea ce priveste documentarea sau sursele……si cite sperante spulberate in zilele noastre…
Am ajutat si eu la realizarea unor materiale -desi nu sint ziarist si nici din tabara adversa- in perioada anilor 90…..
Citi din ziaristi mentionati mai publica si azi?
Putini, foarte putini… Iar motivele le cam stim.
Multumesc Simona Ionescu. Poate ne vd la o cafea.
Oricand. Daca ai drum prin Pipera, langa Mobexpert e trustul Adevarul. Dupa ora 11 sunt acolo si avem un bar cu o cafea grozava. O sa-ti trimit un mail cu datele mele de contact.