Totul e la locul lui, exact ca anul trecut sau ca acum patru ani. Pescărușii grecești dau aceeași roată terasei vilei unde suntem cazați, țipând parcă a bun-venit, iar cuibul rândunicii din catul copertinei de lemn e iarăși plin. Puii, trei la număr acum, își ițesc gâturile în fiecare dimineață spre laptopul meu, ca niște spioni. Nu-mi vine să mut masa din dreptul lor fiindcă, în zorii zilei, la ceasul ultravioletelor, sunt singurii mei companioni anti-stres. Peste tumultul zilei nici că-i observ și sunt sigură că, într-o dimineță, mă voi trezi fără ei, luați de mamă la lecțiile de zbor.
Da, rândunicile grecești sunt aidoma celor românești. ”Sunt păsările Domnului”, imi amintesc că-mi spunea bunica când eram copil, povestindu-mi legenda petei roșii de pe pieptul rândunicii, semn și mărturie ale sângelui lui Hristos. Poate din cauza asta îmi sunt dragi păsărelele astea în frac – că mi-o aduc aproape pe bunica și dau un sens troiței montate pe terasa vecină de proprietarul grec.
