”Am să-i spun lui Dumnezeu că am lăsat lucrurile în ordine acasă”

Nu-i decât ora 9.15, dar secția de votare unde mă duc să-mi exercit opțiunea de cetățean căruia îi pasă e plină de lume. Lipsesc tinerii, doborâți probabil de noaptea petrecută în club sau cine-știe-pe-unde cu prietenii. Mulți dintre ei vor veni sigur mai pe seară, așa cum i-am văzut la alte alegeri.

Am noroc să nu stau la coadă deoarece, în sala unde votez, vecinii de pe strada mea și alte câteva adiacente nu-s așa de matinali.

Un tânăr fără însemnele partidului care l-a trimis acolo îmi ia cartea de identitate și mă caută pe listă. N-are pix să-mi dea să semnez, așa că apelează la o colegă de la alt partid. ”Dar vouă nu v-a dat pixuri partidul?”, îi dă replica domnișoara, întinzându-i totuși ustensila pe care o așteptam. Nici ștampila n-am obținut-o imediat, fiindcă era în exercițiul funcțiunii la cabine.

Patru buletine pline ochi de partide și liste imense, de citit și de ștampilat. Oamenii  stăteau mult în spatele perdeluțelor spre deosebire de alegerile din 2008. Semn că erau mai interesați să vadă cu cine votează.

Unei bătrâne de vreo 80 de ani i s-a făcut rău. A fost așezată de președintele comisiei pe un scaun. ”Acum, dacă o fi… am să-i spun lui Dumnezeu că am lăsat lucrurile în ordine acasă”, a murmurat femeia în timp ce sorbea încet din paharul cu apa.

O părere la “”Am să-i spun lui Dumnezeu că am lăsat lucrurile în ordine acasă”

  1. Bibliotecaru

    Eu nu am stat la coadă, niciodată eu nu stau la coadă la vot. Am un simţ de a mă duce cumva când nu e nimeni. Toţi de acolo se uită foarte luuuuung, de parcă m-ar întreba ce caut eu acolo… Mă duc direct la omul cu strada mea. El nu este aşa de sigur, jumătate de listă e la el, jumătate e la cea de lângă el… Dar eu ştiu din prima unde sunt, am acest simţ… Mă descoperă pe listă, îmi dă ştampila, îmi dă buletinele…

    Apuc stampila şi până la cabină îmi dau seama că am apucat-o invers, din neatenţie, şi am tuş pe mână… Nu-i nimic, merg mai departe… Intru după perdeluţă deschid primul buletin… pac ştampila. Al doilea buletin… pac ştampila. Al treilea buletin… pac ştampila. Al patrulea buletin… hmmm, nu este candidatul pe care îl caut. Asta e bună, cum să nu fie?!?! O iau mai încet… nu este domnule candidatul. Simt că am luat-o razna… Nu se poate, ce să fac? Votez pe altul, nu votez deloc, anulez votul, fac scandal că nu e candidatul… O iau încet de tot, poziţie cu poziţie… Într-un final găsesc totuşi candidatul, îmi dau seama şi de ce nu-l găsisem înainte… Murmur „ce cretini…!” şi ştampilez.

    În drum spre urne recapitulez… votul îndoit cu ştampila de control afară. Sunt patru urne şi trebuie să le pun în ordine. Primarul general, Consiliu, alt Consiliu… Primar. Iarăşi mă gândesc… „dobitocii trebuiau să scrie primar sector, ca să se vadă diferenţa…”

    Nu am stat la coadă atunci, numai că în faţa mea este un cetăţean care doreşte să bage toate buletinele într-o singură urnă. Ţipă toţi, sar toţi buluc, urnele se aglomerează şi nu mai am unde să introduc şi eu un buletin de vot. Încep să împăturesc dar ştampila mă încurcă. Mi-e frică să o las pe urnă pentru ca nu cumva să alunece înăuntru, aşa că mă chinuiesc cum pot.

    Strecor cumva două voturi ocolind cu greu un cetăţean cu deficienţe de vedere, parcă îndreptăţit să nu se dea mişcat de la urne pentru că vrea neapărat să mai stea de vorbă cu şeful secţiei… de partea cealaltă este cetăţeanul care începe să priceapă şi el că sunt patru buletine şi patru urne cu un scop… Încearcă şi el să ocupe toate urnele în acelaşi timp. O duduie dă să mă ajute smulgându-mi din mâini cele două buletine rămase, dar eu o evit şi reuşesc să-mi fac treaba singur, căci nu sunt un handicapat. Ea dă din cap cum că da, aprobă ce fac (mai târziu m-am gândit că a vrut să se asigure că nu bag mai multe voturi în urnă, sau aşa ceva). Merg, dau ştampila, iau buletinul… dar mă lovesc iar de omul cel cu vedere cuprinsă de dizabilitate care nu-l slăbeşte deloc pe şeful secţiei de votare.

    – Vă descurcaţi să ieşiţi din secţie?
    – Da, da… nici o problemă (dar deloc nu se dădea mişcat de exact unde nu se putea ocoli)
    – Ei atunci să aveţi o zi bună!
    Electorul o trânteşte grav.
    – Şi să iasă Piedone.
    – Da, să iasă oricine doriţi dumneavoastră… zice şi şeful…

    Omul iese pe uşă şi, eliberat de la strânsoare, reuşesc să ies şi eu. La ieşire sunt nişte băieţi care sondeză. Împreună cu două „uniforme” fac nişte glume stupide cu tentă politică.

    Mă bufneşte râsul acela cretin născut din nervi… dar mă abţin.

    Afară soare, frumos… mă gândesc că la meteo au spus ca va ploua, dar nici urmă de nori.

    Mi-e silă de alegeri, mi-e silă de o zi frumoasă de duminică că a fost pângărită de această mascaradă. Aş putea să stau un pic pe afară să mai privesc alegătorii… dar nu-mi vine, prea mi-e silă…

    Mă enervez că nu sunt măcar un Caragiale, să fac şi eu momente şi schiţe… să mă înveţe copii la şcoală.

Lasă un răspuns