Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor sărbătoreşte, anual, la data de 19 martie, Ziua Paşaportului Românesc.

În acest an, ziua de 19 martie reprezintă pentru poliţiştii de paşapoarte din întreaga ţară, un moment special, ocazionat de împlinirea a 100 de ani de la atestarea primei legi moderne în domeniu, Înaltul Decret regal No. 1.758, denumită ‹‹Lege asupra paspoartelor››. În cei 100 de ani de existenţă, paşaportul românesc a evoluat şi s-a modernizat pe măsura dezvoltării societăţii româneşti.

Mi s-a părut interesantă scurta prezentare a istoriei paşaportului românesc, cuprinsă în comunicatul de presă semnat de comisar-şef de poliţie Mariana Alexăndreanu, de aceea am ales să postez o postez aici. Chestie de cultură generală..

„Un moment de referinţă în evoluţia istorică a paşaportului românesc l-a constituit promulgarea, la 19 martie 1912, a primei legi moderne în domeniu, Înaltul Decret regal No. 1.758.

Astfel, prin “Legea asupra paspoartelor” statul român introducea primele principii procedurale generale în privinţa paşapoartelor şi a biletelor pentru trecerea frontierei, obligatorii pentru autorităţi şi cetăţeni.

„Liberate de ministerul de interne şi de prefecţii de judeţe, paspoartele” acelor vremuri aveau formatul „unei cărţi mici portative”, de dimensiunile 9 cm pe 13 cm şi erau „compuse din 20 de pagini numerotate”. Fiecare pagină avea un „fond încadrat, compus cu motive naţionale în culoarea liliacului deschis, făcând să iasă în aparenţă marca ţării şi având deasupra cuvântul „România” iar dedesubt cuvântul „Pasport”.

Fie că s-au numit salvconducte, scrisori adeveritoare, cărţi de pribegie, răvaşe, sineturi, teşcherele, foi de circulaţie, foi de călătorie, pasuri, pasuşuri sau paşapoarte, aceste documente de trecere a frontierei emise de autorităţile statale certificau, în esenţă, identitatea, cetăţenia şi calitatea posesorului lor.

Începând cu anul 1928, au fost introduse paşapoartele de protejat român, iar în legislaţia din anul 1938 s-a modificat statutul călătoriilor acestora, protejaţii români beneficiind numai de certificate de călătorie, doar în cazuri bine justificate.

Cronologic, istoria paşapoartelor continuă cu perioada celui de-al doilea război mondial, când, în scopul îndeplinirii unor misiuni în interesul sau în serviciul statului, în anul 1941, a fost introdusă categoria de paşapoarte de serviciu care se distingeau printr-o tehnică specială de prindere (lipire, broşare) a filelor de coperţi, care crea un efect de evantai.

Dacă în acele vremuri, autorităţile se confruntau cu documente de călătorie ,,plăsmuite, drese ori prefăcute”, transformările economice şi politice care s-au succedat cu rapiditate la nivel european au determinat şi o creştere a infracţionalităţii în acest domeniu.”