Am urmărit un interviu de excepție (ca toate cele realizate de Eugenia Vodă în seria ”Profesioniștii”) cu regizorul Cristi Puiu, pe TVR 1. N-am vreut sa ma bucur singura de el și, la scurt timp după ce a început, am anunțat pe Facebook. Am punctat doar atât: un interviu cu un om absolut normal. Cineva mi-a spus că fac publicitate TVR-ului. Altcineva și-a exprimat părerea că regizorul Cristi Puiu nu este un om normal, fiindcă apare la televizor!!!

”Cele 14 milioane de oameni care nu-i urmareste nimeni si se zbat in saracie. asta se numeste normal, doamna. normal inseamna din cite stiu eu oameni care au aceasi soarta si o duc toti la fel si eu ii numesc normali pe cei care sunt mintiti zilnic de toti si din frica”…(etc, etc, etc). Desigur, as putea spune ”chestie de normalitate”, deoarece se pare că sărăcia și necazurile și-au pus prea adânc amprenta asupra multora din noi. Sper, însă, că totuși să nu fie mulți atât de normali ca doamna care mi-a transmis acest mesaj pe Facebook!

Un pusti mi-a spulberat deziluziile despre normalitate și mi-a redat satisfacția că am urmărit un interviu interesant. Fix la miezul nopții a sunat telefonul. Un necunoscut mă ruga frumos să-i spun ”La mulți ani!”. Pe fundal se auzeau râsete și vorbe. I-am zis că îi fac urarea dacă îmi spune cum îl cheamă. Și mi-a spus, adăugând că împlinește 18 ani, iar prietenii ”l-au pedepsit” să sune la cineva necunoscut care să-l felicite. Mi s-a părut normal să nu-l descos de unde are numărul meu de telefon, ci să-i urez ”La mulți ani, Emil!”. Ropotele de aplauze care au urmat și pe care le-am auzit clar în receptor, urmate de un ”săru* mâna” timid al sărbătoritului, mi-au confirmat că normalitatea mea nu s-a dus chiar pe apa sâmbetei. Pentru asta, eu le mulțumesc lui Emil și găștii sale, niște adolescenți oarecare, dar extrem de normali într-o societate anormal de atinsă de politică.

Să revin la regizorul filmului ”Marfă și bani”, Cristi Puiu. Un om absolut normal. A povestit în platoul Eugeniei Vodă lucruri indedite și pe care nu știu să le mai fi marturisit vreodată. Mi s-a parut extrem de deschis, lăsând să-l cunoaștem sau să-l înțelegem și prin prisma vieții personale. Il apreciez, fiindcă rar întâlnești oameni dispuși la asemenea sinceritate. Lui Cristi Puiu i s-a părut normal să mărturisească despre căsătoria lui în Elveția cu o femeie cu 19 ani mai mare, un compromis pe care recunoaște că l-a făcut în vâltoarea tinereții, când a fost admis la Școala Superioară de Arte din Geneva. A început pictura, dar a terminat la Film. A rămas prieten cu fosta soție de care s-a despărțit după doi ani, dar din perioada elvețiană păstrează doar amintirea expozițiilor de pictură și a tablourilor vândute acolo pe bani frumoși. Da, Cristi Puiu a pictat și, pentru a face filmul ”Marfa și banii” a vândut și tablouri!  Fără reticențe a povestit și despre anii de repetenție din liceu, și despre viața modestă a copilului din cartierul Ozana din Capitală, și despre prietenii care au fost sau sunt. E tatăl a trei fetițe, ultima încă bebeluș, dăruite de soția sa, Anca, cea care e sufletul și creierul casei de producție unde își ”construiește” filmele. O viață de om normal, marcat că, în timpul filmării la ”Moartea domnului Lăzărescu”, i-a spus actorului principal, așezat pe targă, să privească ”în stânga, spre tata”. Iar apoi, Ioan Fiscuțeanu (dl Lăzărescu) și tatăl lui Cristi Puiu s-au stins unul după altul, la scurt timp.