Până pe la începutul anului 1994, biroul unui jurnalist era gol. Un top de hârtie, două trei pixuri aruncate printre vrafuri de dosare. cana de cafea, agenda sau carneţelul de notiţe. Nici o maşină de scris nu sărea în peisaj, fiindcă redacţiile (majoritatea) aveau un birou special al dactilografelor. Asta era noutatea reorganizării din ultimii doi ani. Până atunci, fiecare departament avea dactilografa sa ce bătea la maşină textele scrise cu pixul de jurnalişti. Calculatorul a ocupat mobilierul destul de timid, întâi pe birourile şefilor şi în cel al secretarilor de redacţie. Am primit şi eu unul, la Evenimentul zilei, că doar eram redactor şef adjunct. Dar nu despre asta vreau să scriu acum, ci să introduc în discuţie o meserie demult dispărută din redacţiile de azi. Cea de secretar de redacţie. Ea s-ar putea regăsi în cea de dtp-ist, tehnoredactorul de pagină.
Băieţii din secretariat aveau un şef – secretarul general de redacţie, care ştia tot ce mişcă pe fiecare pagină a ziarului. Cu toţii „desenau” ediţia de a doua zi. Ne măsurau textele cu rigle speciale, aveau creioane graffitti cu care conturau pe hârtie machetele, ne obligau să dăm titluri cu un număr fix de caractere. Tot ei erau cei care lucrau cu tipografii, aduceau şpalţii la citit, răscoleau prin şpeckuri, dacă aveau gol în vreo pagină.
Până la jumătatea anului 1993, am avut la „Tineretul liber” o echipă foarte tare de secretari de redacţie. Vreau să vă povestesc puţin despre ea, fiindcă mulţi dintre băieţii ăia sunt azi „vedete”. Îi cunoaşteţi, îi vedeţi la televizor şi nici nu vă trece prin cap că au făcut unul dintre cele mai mişto ziare de după revoluţie. Încep cu şeful lor, Georgică Ecliserescu, după mine cel mai bun. E omul cu care am lucrat şi mai târziu, la Evz, şi am dat linia grafică revistei mele „Student party”. Umor ca la el n-am mai întâlnit şi era atât de tonic, încât orice suferinţă ai fi avut, o uitai când te băga Georgică în şedinţa anti-depresie. De multe ori terminam ziarul şi stăteam în redacţie să-i ascultăm bancurile sau întâmplările de la pescuit. Ştiţi cu cine făcea echipă, de ne dureau fălcile de râs? Cu Tibanu (Tiberiu Lazăr), cel care realizează de ani de zile emisiuni tv cu şi despre pescari. Când începeau ăştia doi să depene amintiri din „epoca de aur” a jurnaliştilor Scânteii Tineretului….noi, bobocii, eram sideraţi. Boboc era şi Emil Viciu, un tânăr pletos, cu bucle, mai degrabă rocker decât tehnoredactor, pe care ăi „bătrâni” – Georgică, Tibanu, nea Rety – îl şcoleau şi încercau să-l coopteze în statul orelor peste program la poveşti, o tablă sau o bere. Emil, însă, avea „antrenament” mai tot timpul: era chitarist într-o formaţie. Îl ştiţi bine acum. E chitaristul de la „Sarmalele reci”. Un coleg de nota 10. Când a început să câştige din muzică, a părăsit redacţia, urmându-şi talentul şi vocaţia.
Şi acum, ultimul pe listă (fiindcă era cel mai mic şi ultimul venit în secretariatul de redacţie)…Horia Ghibuţiu. Da, fostul redactor şef adj al revistei „Viva” şi penultimul redactor şef al Evenimentului zilei! De cum a venit în redacţia „Tl”, Horia a intrat pe mâinile lui Georgică Ecliserescu. El l-a şcolit, el l-a pus să scrie în proaspăt înfiinţata revistă „Weekend magazin”, acolo unde aveam şi eu nişte rubrici. Georgică l-a plăcut mult pe Horia, iar simpatia a fost reciprocă. O relaţie perfectă maestru-discipol, care a traversat anii, până la moartea subită a lui Georgică, la începutul lui aprilie. O admir şi pentru că, astăzi, sunt puţini jurnalişti care păstrează un respect aparte celui de la care au avut de învăţat meserie.
Va urma