Ca sa nu uitati ce vremuri am trait si cum ii ia de cap pe unii laudele desentate, mancati o lamaie, dar priviti videoclipul asta, postat pe Youtube!
httpv://www.youtube.com/watch?v=OgxSLKRV1-I&feature=player_embedded
Via Tiberiu Lovin
Credeti ca vom mai auzi vreodata asemenea ode conducatorului iubit?
Ce sadică eşti, Simona! Nici pe vremuri nu mă uitam la aşa ceva… Nu ajung toate lămîile dintr-un supermarket, mai ales că-mi trebuie provizii pentru situaţia de azi 🙂
Luati Vadim cu cotlete! Mai tineti minte cand se dadeau carti mai bune la pachet cu carti proaste? Si alte produse, tot la fel… 🙂
Lucia, unii nu stiu… Chiar si noi am uitat! Si totusi asta am trait, asta vedeam la tv, asta citeam in ziare… Poate cei mai tineri vor intelege de ce suntem asa de atenti la tot ce seamana cu derapajele acelor ani. Pana sa se ajunga la oda lui Vadim, altii i-au bagat lui Ceausescu in cap ca-i Intaiul, Eroul, Conducatorul etc, etc… Lilick tocmai semnala si ea un lautator. Care azi gandeste altfel, dar care, la o adica…are antrenament!
Lilick, tin minte…Am adunat o groaza de maculatura in biblioteca tocmai ca sa prind o carte buna. Sau dadeam spaga vanzatoarei, ca sa pun mana pe Shogun, Arta conversatiei, Orgolii – a lui Buzura, Delirul- lui Preda si inca multe altele. La libraria Sadoveanu invatasem tura doamnei care ma servea pe sub mana. Dar ce zic de carti?! Pana si Rebus il luam preferential.
Ştiu, Simona, ai dreptate. Ziceam şi eu aşa, că n-aveam o lămîie în apropiere 🙂 Sunt lucruri pe care nu pot să le uit. Şi tu mi-ai adus aminte de doamna Munteanu de la librăria Sadoveanu, care ne mai punea deoparte cîte o carte bună. (Mai e şi acum acolo, din cîte ştiu) Aşa am luat, de pildă, Istoria literaturii a lui Călinescu, fără să stau la coadă.
Iar lăudătorii – cu ei e mai complicat. Puţini scriau sincer. Cei care aveau funcţii prin redacţii erau obligaţi să scrie diverse omagii. Uneori o făceau chiar pentru a-şi proteja redacţia – scriau ei, ca să nu-i compromită pe alţii. Alţii scriau pur şi simplu pentru bani. Omagiile se plăteau mai bine. O realizatoare tv mă tot bătea la cap să scriu texte de cîntece pentru Cîntarea României. Patru strofe, 800 lei, pe vremea aceea erau bani mulţi! Am reuşit să scap, că, vezi, doamne, nu scriam versuri. Domnul despre care a scris Lilick nu mai ştiu din ce categorie făcea parte.
„Dragos
1.«Totul e să-şi găsească acel spaţiu…». Nu şi l-a gasit? Un om care e pe prima scenă a ţării de zeci de ani? Oi fi tu tânăr, dar n.ai trăit în ultimii 19 ani aici, la Românica? Cine l-a ales pe tribun parlamentar?! Nu tu, nu eu, dar o parte din popor, da!
2. Tipologia aceea de oameni înşirată de tine nu e cea care îl are model pe Vadim. Nu-i mai rea, dar e mai periculoasa. Acum, însă, e mult-mult mai puţină.
3. Ai gasit răspuns la întrebarea: de ce cititorii şi telespectatorii trustului agreat de tine (uşor de ghicit, fiindcă nu l-ai nominalizat) sunt atât de puţini, de parcă au căpiat intelectualii din ţara asta?
4. Nu cred că ai o imaginaţie morbida, dar cred ca judeci aceste lucruri subiectiv şi unilateral.
5. Pe Elodia nu au gasit-o, dar credeam ca ai aflat deja din emisiunile de la Realitatea sau articolul din Cotidianul! Sau ai scăpat perioada în care, exasperaţi că subiectul făcea audienţe pe alte posturi şi în tabloide, jurnaliştii acestui trust s-au mobilizat şi au tratat subiectul …mai intelectual!
6. Dragoş, zău, nu merită. Mie îmi place Cotidianul, mulţi ziarişti de acolo, urmăresc şi Realitatea, n-am simpatii politice exagerate, aşa că, dacă vrei să fii cu mine radical, să ştii că eşti pe un drum greşit. Vino cu argumente solide şi îmi scot pălăria.