Ca si acum (si, probabil si peste 20 de ani), lumea scriitorilor din perioada dictaturii era impartita in doua grupuri. Lucru pe deplin speculat de Securitate, asa cum rezulta din notele si rapoartele adunate in „Cartea alba”, aparuta in anul 1996. Sunt consemnate, cu voluptate aproape, certurile dintre scriitori, dar extrem de exact interventiile anti-regim ale celor mai carcotasi. Cu ghilimele de rigoare. Intr-una din Note, datata 6 iulie 1981, l-am descoperit pe poetul Mircea Dinescu la fel de rebel ca si azi. Omul n-avea nici o treaba sa se ia de gat cu comunistii. Uitati mostra de discurs in timpul Conferintei Nationale a Scriitorilor, asa cum o consemneaza anonimul securist in dosarul nr. 10.966:
” Poetul Mircea Dinescu, invocand atitudinea pe care au adoptat-o in cadrul Uniunii, in ultimii trei ani, o serie de scriitori – Eugen Barbu, IonLancranjan si altii – a exprimat hotararea de a nu permite nimanui ” sa destrame, prin jocuri de culise, existenta Uniunii, care, intr-un fel, coincide cu existenta scriitorilor. Aceasta conferinta – a afirmat el, in continuare – constituie un prilej pentru a lamuri lucrurile pentru totdeauna, oficialitatile trebuind sa inteleaga ca marea masa a scriitorilor vrea liniste, ca, in ultima instanta, nelinistea nativa a artistului are nevoie de linistea sociala si aceasta nu se poate impune decat prin recunoasterea si respectarea statutului Uniunii Scriitorilor, prin respectarea institutiei numita Uniunea Scriitorilor, prin respectrea presedintelui George Macovescu”.
Referindu-se la statutul actual al oamenilor de litere, a pretins ca „suntem singura tara din lume in care meseria de scriitor nu este trecuta in dosarele Ministerului Muncii decat, probabil, la rubrica ~scriitori de vagoane~”.
Eheee, se imputise treaba in 1981 si „ochii si timpanele” erau larg deschise. Totusi, erau voci, destul de multe, care criticau regimul si ce ni se intampla. Altii turnau cu sarg. Noi, poporul, alergam sa cumparam cartile scriitorilor ce aveau talentul de a ne deschide sperante spre libertate, nazuind ca, intr-o zi, ne va fi mai bine.
Totdeauna a avut cojones.
Da-da-da cojones my ass , data viitoare explica-ne cum a fost cu Marin Preda… 😉
Mosule, am gasit in carte si raportul despre episodul asta. Era acolo, la bauta. Nimic spectaculos in ceea ce-l priveste pe Dinescu. O sa reproduc si fragmentul ala.
@Sandu,
au fost si oameni care n-au tacut….Sunt consemnati multi in aceste note.
Cartile ce treceau de cenzura pcr a lui Dumitru Popescu „Dzeu”…, cu diverse „siretlicuri” si/ sau taieturi „periculoase” ale textelor (ex: in Cel mai iubit dintre pamanteni).
Si „alergam” nu numai pentru carti…,ci si la „placi” cu Iris si „alti” nebuni, la spectacolele de teatru „cu subinteles” (pe ger mai frig ca afara in sala…) etc.
Si cand vezi azi profitorii ordinari, imbuibatii ai acelor vremuri si mai ales ai celor de zi…, fost securisti, turnatori mizerabili, comunisti si slugoi ceausisti, cum se arunca ei cretinii cu avant…spre locuri in Parlamentul viitor, prin fruntea diverselor treburi din tara asta, prin diuverse afaceri ‘supte’ de la stat si in genere aproape gratis, cum predica ei „de bine”, „stai sa vezi ce poate face…pentru tine” etc, ce sa…
Au stiut ei, tovarasii si tovarasele de nadejde cum sa se descurce, sa manipuleze, sa santajeze, sa „stoarca” bani de la ce a avut partidul si alte organizatii ale sale, dar si prin „smenuri” de ei stiute prea bine si „scolite” pe temelia securisto-comunista…
Gunoaie umane e putin zis.
Am citit op-ul, Simona.
Off: Multumesc mult, Simona! Te pup.
Banc din 1981 (aveam 14 ani si venisem in Bucuresti din provincie de la Buzau, eram clasa a 9a la Liceul de Informatica):
Culmea ghinionului ? Sa-ti pierzi buletinul. (Pentru ca numai cu buletin de Bucuresti puteai sa cumperi ulei si zahar, intrebati-o pe Oana Mizil ca stie 😉 )
Si a doua varianta:
Culmea ghinionului ? Sa versi un litru de ulei pe un kil de zahar.