La mine-n curte miroase a struguri, iar albinele isi fac de cap. Au aparut deodata, habar n-am de unde, bezmetice si infricosatoare, atatate de zaharul din boabele mici si verzi. E clar ca a venit toamna, iar mustul ne va aduna din nou prietenii la masa. N-am timp sa vad procesul de stoarcere al boabelor in butoiul cel mare, cumparat din „Matache”, dar stiu sigur ca Silviu va bibili intr-atat licoarea zeilor incat vinul va iesi auriu ca mierea, usor dulceag si cu parfum de boaba cruda. Ca in fiecare an.
De cate ori traiesc aceste momente, imi amintesc de tata, atunci cand mama ii turna in pahar, la masa de duminica, dintr-o sticla cu vin cumarat de la „Alimentara”: „Daca aveam si noi rude la tara, nu beam acum vin de surcele”. Si toata copilaria m-am intrebat cum o fi vinul ala din surcele. Mai tarziu, am aflat si explicatia. Tata stia ca tot ce se facea la stat continea o bruma de materie prima (in cazul de fata struguri) si multi-multi inlocuitori (adica „surcele”). Aveam sa aflu si eu reteta cand, la casa mea fiind, imi serveam musafirii cu „nechezol”, adica o bruma de cafea amestecata cu mult naut. Perioada n-a fost prea lunga fiindca am invatat, ca orice „ceausel”, sa ne descurcam si sa facem rost de cafea-cafea sau de cate un ness Amigo. Cu spaga sau cu pile, evident.
Ca sa vezi unde am ajuns de la culesul viei si pregatirea mustului… Cred, insa, ca vi se intampla si voua. Aveti amintiri sau ziceri de la mama, de la tata, care va rascolesc, cateodata, cotidianul? Ale mele-s dulci ca boabele de struguri in jurul carora roiesc acum albinele.
13 păreri la “Vinul tatei”
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Demult, cand mai traiau bunicii abia asteptam vremea culesului de struguri. Era un intreg ritual pregatirea butoaielor,palincuta din dimineata cand incepeam culesul de struguri si masa intinsa in ceas de seara dupa ce terminam culesul. Asta se repeta si in alte locatii, pentru ca se mai pastra traditia muncii in claca (kaláka in maghiara), la unchi, cumnati veri sau numai cunostinte.
Am preferat sa nu beau vin de surcele pentru ca imi provocau o durere de cap pe care nu am egalat-o nici pana in ziua de azi… 🙂
Pai, daca ai avut de unde bea suc de struguri… La ce sa-ti trebuie o durere de cap? La voi, cica, si palinca e medicament! Evident, bauta cu masura. Asa-i?
Am înţeles aluzia, ne-ai invitat la must! :))
Lucia, exact. De cum gasim pastrama…
Să nu exagerăm. Se găsea şi vin bun, care nu era la „metru” ci la fiolă de trei litre, prăfuită, fără etichetă lipită pe sticlă, cu smoală pe dopul înfundat şi, ca un sigiliu, un fir (deseori tricolor) băgat prin smoală atârna un mic carton tipărit neglijent, sau scris chiar cu mâna, pe care scria podgoria, anul şi eventual colecţia… doar că nu la alimentara, ci la restaurant. E drept, şi de 10 ori mai scump.
Chiar, Biblio, sa nu exageram. Se gasea si Kent, dar nu la magazin. Si carne, si portocale, si ness, si ciocolata chinezeasca, si tv color, si sunca de Praga sau salam de Sibiu, ulei de floarea-soarelui, parfum frantuzesc…dar nu la magazin.
@ Simona Ionescu
Eu nu spun că era bine şi trăiam fericiţi, spun doar că atunci când doream un coniac Murflatar „pe bune”, plecam cu colegii de la muncă pe străduţe la o bodegă unde era foarte ieftin şi „responsabilul” ne lovea rapid cu nişte borcane de muştar din sticlă reciclată cu 100 de coniac uleios de 5 stele contra sumei de 17 lei. Dacă mă mulţumeam un coniac Hennessy, mergeam până la terasa Doina, 100 coniac+o cafea, total 42 de lei. Dacă vroiam un vin bun, mergeam pe terasa restaurantului Budapesta unde, atunci când erau, sticlele de colecţie erau scoase pe o masă pliantă pentru ca cei de la mese să vadă că este şi altceva decât ceea ce este obişnuit. Sigur, făceam acest lucru din an în paşte, pentru că pe atunci eram un tânăr „alcoolist” care se lovea în plex cu tot felul de votcă şi rachiu în mărci populare, efectul era mai rapid, căutam mai puţin băuturi scumpe la salariul pe care îl aveam atunci când am început să-l am.
La fel şi vinul, pentru cei care consumau vin de masă, zi de zi, exista în varianta „de surcele” la 12 lei, dar şi cea „superior, de regiune” la 36 de lei care era mai natural dar nu mare vin. Nici astăzi nu se găseşte uşor un vin bun la super or hipermarket, este adevărat, surcelele sunt însă astăzi mai evoluate, aditivii alimentari mai mulţi şi etichetele mai viu colorate. Vinurile despre care vorbeam (şi în continuare mă refer la cele româneşti) sunt astăzi pe la 1 mil. de lei sticla de trei litre. E drept, eu astăzi nu mai gust alcoolul şi nu aş putea ştii dacă sunt bune sau nu.
Erau micile baute de la servici,pe care nu le puteam evita uneori,cand o mai faceam lata … Se bea cam orice producea ameteli… 🙂 Nu puteam face publicitate alor mei pentru ca nu stiam cine are urechile si limba lunga…. 🙂
Da, palinca e considerata un adevarat medicament.Eu ma tratez cu ea la raceala, probleme de digestie,insomnie si lipsa de pofta de mancare… 🙂
Amintirile mele-s precum cafeaua. În epocă, cel mai des luam Wiener (boabe).
MULTUMESC Simona. tocmai ai reusit sa-mi dai traficul peste cap 🙂
Nu am participat decat la culesul vieii.. care se intindea destul de mult :D. Dar tata parea fericit ca a iesit ceva must si vin si are ce bea si anul asta, zice ca e mai bun vinul de tara decat cel din comert…
Candva, cand eram copil, circula un banc:
” Un evreu batran, posesor al unei crame in care singur isi prepara vinul apoi il vindea, pe patul de moarte, isi cheama fiul ce urma sa-i preia afacerea si-i spune:
– Dragul tatei, acum, ca mor, iti spun un mare secret: sa sti ca vinul se face si din struguri! ”
Asa ca tatal stia dansul ce stia despre calitatea vinurilor de la stat. O zi minunata!
http://www.neacostache.com/2009/09/14/o-viata-impreuna-cap-xxiv/
Imi place vinul de tara mai ales cel rosu! Are un gust proaspat si il poti face cat de dulce doresti!