Sunt mandra de fiul meu. Acum mai mult decat alta data. Si simt ca trebuie sa-l incurajez in ceea ce face. Si vreau sa pastrez aici, printre scrierile mele, primul lui text pe care i l-am descoperit pe pagina lui de facebook, despre un eveniment pe care stiam ca il pregateste, dar, cum duminica mi-am petrecut-o in redactie, n-am putut fi acolo, pe un teren de rugby unde Tudor al meu a ales sa-si adune fostii colegi de liceu pentru comemorarea a doi prieteni.
De aici incepe povestea lui Tudor!
Rugbystii nu mor niciodata!
O sa-mi ramana in memorie toata viata superba Duminica petrecuta pe stadionul de rugby Grivita alaturi de fostii colegi de liceu, de echipa mea de rugby, de profesori, prieteni si – nu in ultimul rand! – de o parte din parintii care au fost langa noi pe drumul vietii.
Asa de bine nu m-am mai simtit de la absolvirea liceului. Pentru cine nu intelege este vorba de memorialul dedicat colegilor nostri Lucian “Piciorus” si Laurentiu “Ratza”, care au decedat in accidente cu motocicletele, acum 4 si respectiv 3 ani.
Regrete eterne pentru cei doi prieteni, dar si pentru toti tinerii care pleaca mult prea devreme dupa ce au lasat o amprenta profunda in sufletele noastre.
Vreau sa multumesc in primul rand domnului antrenor Florin Besliu care a facut posibila desfasurarea evenimentului, multumiri parintilor ca au luat parte si s-au implicat in desfasurarea evenimentului, in special familiei Constantinescu care a sponsorizat gratarul de dupa meci, tuturor celor prezenti pe stadion si, mod special, celor care au creat un spectacol pe cinste pe terenul de rugby si au reusit sa dea greutate memorialului.
M-am bucurat enorm cand am vazut ca facebook-ul déjà s-a umplut de poze si comentarii care mai de care mai dragute. Si apropo, si sincer, chiar nu pot sa trec cu vederea peste postarea lui Gogu de la gaze J))))
Pentru viitor vreau sa va promit ca voi face tot posibilul ca acest eveniment sa aibe loc an de an, cu mult mai multe chestii interesante si chiar surprize!
Mi-am propus sa infiintam imediat in perioada urmatoare o asociatie, ca sa putem legaliza evenimentul, iar pentru asta o sa am nevoie propunerea/votul vostru pentru structura organizatorica. Suntem tineri, inca pasionati de joc si as vrea sa lasam in urma noastra spiritul unei echipe deosebite, care a iubit rugbyul si pe jucatorii lui, indiferent ca au fost coechipieri sau adversari.
Vreau sa ii mai rog pe cei care au facut fotografii sa imi accepte invitatia de a ne intalni cu toti Miercurea urmatoare – 20.06, pentru a strange toate pozele ca sa le putem distribui fiecaruia in parte.
Si, pentru ca pe stadion nu am fost in stare, din cauza emotiilor, sa-mi duc pana la capat discursul pe care il pregatisem, il reproduc aici ca facand parte déjà din cutia noastra cu amintiri.
Dragii mei,
Mi-ar fi placut sa fim aici dintr-un cu totul alt motiv decat cel pentru care ne-am adunat pe terenul de rugby de la Grivita. Ar fi fost cea mai mare bucurie ca pe tricourile pe care le purtam sa avem doar numere, iar chipurile lui Lucian si Laurentiu sa le vedem acolo unde se forma gramada si la sfarsitul partidei cand, asudati, simteam cu totii satisfactia unui meci bun. Din pacate, soarta, Dumnezeu nu au vrut ca lucrurile sa se petreaca asa.
Lucian a fost primul care a plecat dintre noi, acum 4 ani, iar Laurentiu acum 3 ani. Ne-au frant inimile atunci, iar eu mi-am promis mie si catorva dintre voi ca nu ii vom uita, ca vom duce cu noi, peste timp, si pasiunea lor pentru balonul oval.
Amandoi s-au stins in urma accidentelor cu motocicleta.
Amandoi au fost jucatori cu performante foarte bune, atat pe teren cat si la scoala. Doamna profesoara de Engleza a dorit sa ne fie alaturi la aceasta comemorare si, daca cineva se indoieste, dansa poate confirma. Va multumim, Doamna, ca nu ne-ati uitat si sunteti aici, cu noi!
Si Lucian si Laurentiu au jucat in gramada. Si au fost ai naibii de buni coechipieri!
Lucian, cu toate ca avea o experienta mai mica in rugby decat restul, intr-un timp foarte scurt a ajuns capitanul echipei.
Laurentiu era responsabil cu moralul in teren, de fiecare data el ne impingea de la spate, mai ales cand rezultatul nu era unul favorabil.
In afara terenului, de regula la sfarsitul saptamanii, trageam niste distractii pe cinste! Eram niste adolescenti frumosi.
Dupa liceu, Lucian a intrat intr-o afacere cu fratele sau – administra o cafenea de langa Primaria sectorului 1, acolo unde, cand aveam timp, ne reuneam multi din echipa. Laurentiu era insotitor de zbor la Blue Air.
Nu vreau sa intram inca pe teren pana nu il aplaudam si ii multuim domnului antrenor pentru ajutorul pe care ni l-a dat si in timpul liceului, dar si acum, pentru ca acest eveniment sa fie posibil. Multumim ca a avut rabdare cu noi si ca s-a luptat sa ne tina o echipa unita si sa jucam de placere. Multumim ca s-a straduit sa avem dupa fiecare meci un biscuite, un corn, un suc, un gand bun, chiar si scutiri pentru absente de la cursuri! Va multumim, domnule Florin Besliu!
Multumim din suflet celor care ati ales sa va rupeti cateva ore si sa veniti pe stadion, ca sa ne fiti alaturi atunci cand inimile noastre aduc un omagiu celor doi dragi colegi, Laurentiu si Lucian.
Ii asigur pe parintii lui Laurentiu, cei care s-au oferit sa sponsorizeze aceasta prima manifestare de cum le-am vorbit despre intentia mea, ca an de an vom organiza un meci comemorativ. As vrea ca tot ce vom intreprinde de acum incolo sa se desfasoare sub motto-ul “Rugbistii nu mor niciodata” si sa aratam lumii ca noi suntem mereu sportivii cu inima mare.
De acolo din Ceruri, Lucian si Laurentiu sunt sigur ca sunt mandri de noi, dar acum, cand vom pasi pe teren, vor cobori si ei sa mangaie balonul oval.
Haideti baieti, sa incepem jocul!
Ei sunt Laurentiu Constantinescu si Lucian Radu, doi frumosi pe care i-am vazut crescand si bucurandu-se de frumusetea adolescentei