Martisorul meu de-a pururi: Tata si Mama!

2 Răspunsuri

Mi-e dor de tata. In fiecare an, in prima zi de primavara. De 28 de ani, mi-e dor. In acel 1 martie a fost ultima data cand mi-a daruit martisorul si l-am imbratisat, spunandu-i „sa-mi traiasca!”, caci era ziua lui. Implinea 54 de ani. Doar 54…Si nu-mi inchipuiam ca n-am sa-l imbratisez si la 74!

Mi-a lasat, pana acum 7 ani, martisorul inimii sale pentru bucuria inimilor noastre: pe Mama! Ei ii spuneam „La multi ani!” pe 14 martie. Probabil ca tatei i s-a facut dor si ne-a luat martisorul. Stralucesc si acum, insa, in inima mea.

2 păreri la “Martisorul meu de-a pururi: Tata si Mama!”

  1. Bibliotecaru

    Pe vremuri mărişorul nu era alb-roşu, ci alb-negru. Acum câteva milenii alb-negru simboliza dualismul existenţei, frig-cald, lumină-întuneric, viaţă-moarte. De asemenea de 1 martie era anul nou, intrarea în vară (dacii nu aveau patru anotimpuri ci doar două, vara şi iarna).

    Dacă ar fi să leg alb-negru de părinţi… m-aş duce cu gândul la Adrian Păunescu şi o poezie despre părinţi (cum altfel, obsesie de poet).

    Părinţi în alb-negru de Adrian Paunescu

    Fotografia lor alb-negru
    Ca moştenire mi-a rămas,
    Ca şi-n arhivă, o scrisoare,
    Şi-n blândă, un fragment de glas.

    Şi am aflat o veste bună,
    Că-n lumea noastră, orice-ar fi,
    Există proceduri moderne
    De refăcut fotografii.

    Şi pozele-şi găsesc deodată
    Culorile ce le-au avut,
    Recursul nostru tehnologic
    Acţionează în trecut.

    Aş vrea să-mi colorez părinţii,
    Blocaţi în limitele reci,
    Să nu rămână, prin uitare,
    În alb şi negru pentru veci.

    Îi duc la doctorul de poze,
    Ca să le facă un consult,
    Să vadă el dacă rezistă
    Acestui înviaj ocult.

    Şi, când începe colorarea
    Eu lăcrimez şi mă închin
    Şi-i smulg pe mama şi pe tata
    Din cromatismu-acestui chin.

    Şi poza lor din tinereţe
    O rog, privind-o-n amănunt,
    Să se întoarcă-n sine însăşi,
    Cu ei mai bine morţi, cum sunt.

    Şi, Doamne, cât erau de tineri,
    Puternic – el, frumoasă – ea,
    Se bălăceau în bucurie
    Şi nu ştiau ce va urma.

    “Zâmbiţi”, li s-a cerut probabil,
    Şi ce distins e cuplul lor,
    El – ofiţer, ea – elegantă,
    Spre-a fi zdrobiţi, ulterior.

    Războaie, puşcării, coşmaruri,
    Destin de două ori nedrept,
    O viaţă-ntreagă, alb şi negru,
    S-o colorez n-am nici un drept.

    Ca de o electrocutare,
    De cromatism fugind mereu,
    Trăiesc blocat, în alb şi negru,
    Şi, vai, din poza lor alb-negru
    Eu simt c-am fost născut şi eu.

Lasă un răspuns