Mihai Stanescu, artistul pe care-l ingropam in uitare

Caricaturistul Mihai Stanescu este cel mai iubit dintre indraznetii care-si permiteau sa ironizeze regimul comunist. Ne obliga sa zimbim in vremuri cind colturile gurii pareau pe veci invinse de gravitatie. Si-am fi putut jura cu totii, in anii aceia, ca, daca ne vom recapata libertatea, il vom rapi din dragoste si-l vom purta pe brate, ca sa-l asezam in galeria marilor valori. A celor care, pentru ca ne-au tinut in viata prin arta si curajul lor, merita pentru totdeauna multumirile si dragostea noastra. Dar, dupa Revolutie, recunostinta romanilor s-a mai atrofiat…De la cine mosteniti talentul? Ce au fost parintii dumneavoastra?

Mihai Stanescu:
Parintii mei au fost tarani saraci. Si nu s-au imbogatit nici dupa Revolutie, pentru ca tatal meu a murit in razboi, iar maica-mea e prea in virsta ca sa se mai apuce de business. M-am nascut la tara, linga Mizil, orasul unde Catarama are o fabrica de saltele Relaxa.

Si unde s-a nascut Diana Lascarescu…

MIHAI STANESCU:
Asa e, de acolo e si Diana Lascarescu. E cel mai urit si cel mai sarac si mizerabil oras din tara – asa am citit in presa si asa este, pentru ca sint multi bolnavi de SIDA acolo, toti sint saraci. Apoi am plecat la oras cu maica-mea, la Buzau, si am locuit pe o strada aproape de cimitirul in care se aflau doua sculpturi originale ale lui Brancusi, „Rugaciunea“ si bustul unui avocat, Stanescu, lucrari care au stat acolo ani de zile, fara sa stie lumea ca sint originale. Daca erau alte vremuri, probabil ar fi fost foarte usor sa le pui intr-un camion si sa le duci la New York. Au stat pina in anii ’70, acum sint niste replici acolo. Am terminat scoala si liceul la Buzau si, in loc sa ma duc la facultate sa ma fac doctor sau farmacist, cum voia maica-mea, ca asa era la moda atunci, eu am plecat la Iasi sa fac liceul din nou, la arte plastice.”

E un fragment dintr-un exceptional interviu cu Mihai Stanescu, cel mai bun caricturist al nostru din ultimii 40 de ani (in opinia mea), descoperit pe site-ul revistei Tango datorita lui Alex Tocilescu. Interviul a fost luat de Alice Nastase in anul 2008, dar e perfect actual, cel putin dintr-un singur motiv: Mihai Stanescu  e lasat intr-un con de umbra, nu e folosit de nimeni.

Am fost unul din miile de bucuresteni care, in 1982, m-am zbatut sa am albumul lui de caricatura „Mihi Stanescu”. Cozile de la Uniunea Artistilor Plastici erau identice cu cele de la carne si doar pila unei colege ne-a adus fericirea de a deveni posesori ai unei carti cu umor adevarat, un adevarat manifest impotriva oranduirii socialiste multilateral dezvoltate, a comunismului si a dictaturii.

Dupa Revolutie, lumea aproape ca l-a urcat pe un pedestal, iar publicatiile si televiziunile se intreceau in a-i promova caricaturile lui Mihai Stanescu. Apoi, de prin anul 2000, rar publicul a mai auzit de el. Am colegi tineri in presa care nici macar nu stiu cine e Mihai Stanescu. Mie nu-mi vine sa cred cum am pierdut un artist  ce ne-a daruit, candva, ideea ca daca radem ne simtim liberi sa escaladam zidurile lagarului comunist pe care, sugestiv, ni le desena. Cititi interviul aici!


3 păreri la “Mihai Stanescu, artistul pe care-l ingropam in uitare

  1. Bibliotecaru

    Recunosc că întreg tricoul (cât a mai rămas din el) a ajuns o perfectă cârpă de praf. 😀
    Nu era oricum dintre cele făcute cu carioca sau aşa ceva, erau făcute la duzină, la tiparniţă… La vremea lui m-a amuzat, din păcate calitatea textilă, deşi bumbac 100% (pe el scria 80% bumbac şi 35% poliester, sau aşa ceva) era mult mai slabă decât cea a umorului (şi umorul era un pic copiat, am constat ceva mai târziu, pentru că am văzut de exemplu „My parents went to Las Vegas and all I got was this lousy T-shirt.” adică cam aceiaşi idee).

    Eu cred că problema lui Mihai Stănescu este că a ţinut prea mult la afacere şi la drepturile de autor. Este o problemă cu care se confruntă şi cantautorii. Pirateria îi face celebrii, distrugerea copiilor piratate îi introduce în uitare.

Lasă un răspuns