Mi-e foarte greu să scriu despre Ciprian. Ciprian Chirvasiu, poetul nostru ziarist, unul dintre cei mai buni colegi si prieteni pe care i-am avut din 1990 încoace, când ne-am întâlnit în redacția de la Tineretul liber. Doamneee, ce reportaje scria omul ăsta! Și cum și-a marcat el destinul cu primul volum de versuri, ”Profesorul de limbă moartă”, pe care l-am publicat, parțial, înainte de apariția cărții, în revista Student Party…pentru curaj! Apoi, anii nebuni de la Evenimentul zilei, când am făcut o echipă pe cinste…
Am fost ca frații. Ne-am sprijinit, ne-am bucurat si am suferit in problemele vietii, am lucrat ani de zile împreună aplecați la câte un ziar, am școlit tineri, ne-am pus vietile pe tavă când ajungeam la un hop sinistru, ne-am certat, ne-am împăcat… Doamneee, ce l-am mai certat pentru căderile lui, când se încăpățâna să nu iasă din prăpastie!!! Și ce rău îmi pare acum, când văd că timpul lui a fost atât de scurt… 54 de ani, din care ultimii 13-14 plini de frământări, deziluzii și neîmpliniri.
Iar azi, 13 iulie 2018, Ciprian a pus un punct gros, de final, poemului din sufletul lui. Cred că și de pe patul de spital, ne-a făcut un semn prietenos cu mâna și a alunecat lin, ca să nu deranjeze, pe tunelul luminos al Altei Lumi. Și-a luat cu el cărțile nescrise, pasărea poetului și-a înmuiat ciocul în sângele care îi inundase creatorului creierul și ne-a scris în numele lui un ultim ”Adio, prieteni, să nu mă plângeți căci uneori oamenii mai și mor!”. Cu siguranță știa că Tedi și Ana, copii săi, nu vor înțelege asta și, cu siguranță sufletu-i zbuciumat a trepidat încă o dată ca în zilele acele în care trebuia să-și facă datoria de tată și nu putea.
Nu am să pot merge la înmormântarea lui, la Schitu Golești. Voi aprinde candela, însă, și-i voi șopti: Prieten drag, TE-AI pierdut și TE-AM pierdut, puteai să strigi încă o dată Ajutor!
Dumnezeu să te aibă în pază, Om Bun!
