Imi place teribil ca a reaparut „fenomenul carte”. Ca e in voga, iar oamenii de toate varstele s-au intors la o dragoste uitata. Cumpara carti cu ziare, cumpara din librarii sau comanda on-line. Imi place fenomenul, dar ma si ingrijoreaza. Am dezbatut tema cu Lucia si Teo. Si am ajuns la concluzia ca, atunci cand omul gaseste un imens refugiu in literatura, treburile nu merg bine in societate. Cultura „merge” bine pe timp de criza. Te ajuta sa supravietuiesti intr-o lume paralela. Exact asa s-a intamplat si in anii ’70, dupa ce Ceusescu, sosit din China cu idei reformatoare in ceea ce priveste comunismul ce-l dorea insturat in tara, a inceput sa ne taie din libertati. Anii de liceu de la sfarsitul anilor ’70 i-am petrecut pe la cenaclurile organizate de scriitori si poeti in bibliotecile cu renume ale Bucurestiului. Sau in salile de teatru unde se spuneau lucruri de nespus, trecute cu abilitate de cenzura organelor de partid. Radeam si ne simteam razbunati pentru ca nu aveam loc in putinele discoteci, unde stingerea se dadea la ora 22-23. Tanjeam dupa blugi si ne duceam sa-l ascultam pe Florian Pittis alintandu-ne de pe scena cu apelativul „Generatia-n blugi”. Sau dadeam ultimii bani capatati de la mama sau tata pe vreun volum de proza sau poezie. Fiecare carte pe care am cumparat-o o am si acum in biblioteca, iar pe prima pagina e asternut scrisul meu crud de odinioara, obligatoriu si locul si data cand mi-a intrat in posesie. Sunt amintirile mele cu care am traversat o dictatura. O perioada pe care acum o numesc „dictatura cartii”.
PS Am hotarat azi sa deschid o noua categorie pe blog: „Cum am trait in dictatura”. De ce? Pentru ca am auzit din ce in ce mai des tineri care afirma cu tarie ca „se traia mai bine pe vremea lui Ceausescu”! Asa le-au spus parintii – ca aveau casa, serviciu sigur, ca mergeau in fiecare an la mare cu Sindicatu’ sau cu BTT-ul sau cu ONT-ul. Lucrurile si viata erau mult mai complexe si mult-mult mai urate. De aceea cred ca amintirile mele, ale noastre, despre ce am trait cu adevarat trebuie consemnate . Sunt istorii extrem de interesante, care vor da de gandit celor ce n-au traversat „epoca de aur”.
12 păreri la “Dictatura cartii”
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Frumos material. Sper sa dea de gandit majoritatii…
Citesc din placere din copilarie, insa nu contest ce ai spus.
Dielda, poate ca sociologii vor avea obiectii…
Sunt sociolog-psiholog la baza profesiei. Nimeni nu se risca sa faca o analiza corecta macar a fenomenului bloggerit-ului. Se incearca dar situatia este complexa.
Complexa, complexa, dar atat de minunata…Descoperirea unor oameni minunati, cu care interferezi mental, nu e la indemana oricui.
cartile vor ajunge un fel de lapte de subzistenta atat pentru noi, consumistii, cat si pentru gazetele care le folosesc pe post de inserturi. Suntem avizi dupa pomana, promotie, chilipiruri, samplinguri sau GRATUITati, ceea ce da nastere unor idei de marketing foarte shpagare 🙂 So, cartile ii ajuta pe unii sa uite de gustul de salam cu paine iar pe altii ii pun pe goana… dupa iluzii.
btw, am auzit ca e „pa trend” sa asculti audiobook-uri, daca esti sinistrat de timp.
don’t forget about bookfest, de la romexpo
Lasa, ca la noi nu a mers niciodata prea bine, macar literatura sa mearga 😉
Tare mi-e teamă că această goană după cărţi nu înseamnă şi lectura lor. Reclama agresivă şi-a arătat rezultatul, astăzi este cool să cumperi „cărţile cu ziare” (iată că pe celelalte cărţi nu este chiar bătaie, deşi au ieşit multe cărţi bune). Eu cunosc 5 persoane despre care am auzit că încearcă să facă întreaga colecţie fără a le suspecta că au măcar timpul necesar lecturării unei singure cărţi. Sunt curios, dumneavoastră chiar cunoaşteţi pe cineva care a şi citit o astfel de carte de la cap la coadă? Eu tare aş fi curios că cunosc o persoană care a cumpărat un ziar cu o carte (sau o carte cu ziar, că nu-mi este prea clar) pentru a citi cartea şi a nu doar pentru a o pune în bibliotecă că arată bine, pe post de bibelou sau pahare de cristal, cu un mileu de macrameu deasupra…
Recunosc că pe mine nu m-au atras până acum, pentru că sunt cărţi cunoscute, în parte le am deja, şi nici nu mi le permit… poate dacă erau inedite…
În locul lor aş fi făcut un fel de biblioteca şcolarului (a existat în trecut această serie, ca şi Lyceum, altă colecţie bună, nu mai vorbesc despre Biblioteca pentru toţi) în care să se publice, în ordine, operele literare cerute de Limba şi literatura română plus lecturile suplimentare (de vacanţă). De ce? Pentru că o astfel de colecţie ar fi însemnat un exerciţiu de cultură generală comună pentru viitorii intelectuali.
Maria, chestia cu chilipirurile e valabila peste tot in lume. Ai uitat imaginile cu americanii care dau buzna, calcandu-se in picioare, la deschiderea unui magazin cu reduceri? Povestea cu cartea langa ziar e si ea importata, nu-i o idee romaneasca. Eu zic ca bine ca o aplica cineva si la noi, pentru ca efectele se vad.
Cat despre trenduri, personal nu pot citi nici carte pe net si nici asculta lectura in casti. Trebuie sa simt hartia tiparita.
Oana, tu esti un exemplu ca literatura merge!
Biblio, elevii nu mai au lecturi de vacanta, date de la scoala. E interzis prin lege. Daca elevul vrea, citeste, daca nu, nu. Iar daca le gaseste in biblioteca, luate de mama sa tata cu ziarul pentru dizain, poate ca le si citeste.
Nici atunci nu erau obligatorii, dar ştiu că în fiecare an mă durea mâna scriind o oră întreagă lista de titluri. Probabil că depăşeau cu mult o sută de cărţi… din ce-mi amintesc de acolo… poate doar trei sau patru cărţi se regăsesc în cele date cu ziarul.
De exemplu aş vrea să citesc şi eu William Butler Yeats, este poate cel mai studiat poet de limbă engleză în ţările cu limba maternă engleza. În România există o singură carte „de import”, The Collected Poems Of W.B.YEATS, evident în limba engleză.
Editorii ar trebui să se gândească întotdeauna la tiraje mari, consum de masă, preţuri infime… şi să angajeze şi ei nişte profesori universitari care să-i ajute cu selecţiile de titluri. La început de secol XX editurile aveau o politică editorială mult mai bună… e drept, şi cărţile erau mai puţine şi mai de calitate.
Există politici editoriale absurde. Aş vrea să văd şi eu pe cel care dă 700 de mii pe o carte a lui Dimitrie Bolintineanu… (Legende Istorice, editura demiurg), în timp ce la editura Regis este 3 RON. Slavă domnului că mai există şi anticari!
Frumos grait-ai pe tema asta! Daca e sa regret anumite lucruri de pe vremea aceea, unul e entuziasmul cu care devoram cartile… La pubertate fiind… 🙂