Doctorul Pesamosca, un destin nemeritat

Gata, s-a terminat! Un mormânt de flori și o cruce de lemn vor mai purta o vreme amintirea vie a celui ce a fost ”Îngerul copiilor”, profesorul chirurg Alexandru Pesamosca. Poate, așa cum a promis celălalt profesor, dr. Burnei, elevul primului, secția de chirurgie a spitalului se va numi ”Alexandru Pesamosca”. Deși, drept ar fi ca spitalul ”Marie Curie” să-și schimbe denumirea, pentru cistirea celui care a schimbat destinul a mii de copii de români. Doar destinul lui n-a putut să-l stăpânească sau, măcar să-l domolească! Pacă-l punea Dumnezeu la încercare, frământându-i în mâini inima ca să-l vadă cât rezistă.

Nu împlinise 76 de ani când, în ianuarie 2006, directorul spitalului pe care încă îl slujea în deplină putere, dr. Iordăchescu, i-a trimis profesorului Pesamosca, prin secretară, o hârtie de somație. Îi comunica, sub girul Odrinului emis de ministrul Sănătății, Eugen Nicolaescu, că nu mai are voie să consulte și să opereze și că trebuie să părăsească cămăruța din incinta spitalului care-i devenise casă.

Locuia acolo de pe vremea lui Ceaușescu, din 1984. La început, rămânea în spital doar pe perioade,ca să fie mereu aproape de copiii pe care-i opera sau să ajute acolo unde colegii mai tineri sau rezidenții se simțeau depășiți. Apoi, când moartea i-a răpit, rând pe rând, copiii și soția, a rămas definitiv în cămăruța-birou de pe secția de chirurgie. Altfel nu putea trăi, altundeva simțea că se va prăpădi și el. A închis ușa apartamentului de la bloc, îngropând acolo amintirile familiei sale și, din anul 1999 când i-a murit soția,  zi de zi a fost prezent lângă copiii bolnavi și lângă colegii săi, cărora le-a împărășit mereu din experiența pe care o acumulase.

„Veneau colegi și la doua noaptea din blocul operator și imi spuneau: nea Pesi, veniți că n-am văzut în viața mea așa ceva. Și eu ziceam: normal că n-ai văzut, că viața ta e prea scurtă. (…)Nu am nimic cu reformele lui Nicolaescu. Dar spitalul ăsta este practic făcut de mine. Mai toți care acum sunt doctori de la mine au învățat meserie. Atât timp cât sunt încă apt de a face această meserie, nu văd de ce ar trebui să mă retrag. Realizez că nu mai sunt verde. Sunt veșted. De aceea nu mai fac operații complexe, care durează 6-7 ore, ci cele mai ușoare sau dau instrucțiuni.(…)Nu am nici un regret, daca aș mai trai o data, tot asta aș face și tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e că am respectat bolnavul și la debutul meseriei ca și astăzi… ” , spunea profesorul Pesamosca.

A făcut memoriu la ministrul Nicolaescu, cerând măcar să i se permită să locuiască în spital, fiindcă nu putea pur și simplu să plece. Și era uluit și îndurerat de atitudinea directorului spitalului. L-a salvat presa de la evacuare, luând poziție pentru un medic unic într-un sistem de sănătate bolnav.”Putea măcar să-mi dea un telefon, că doar eu l-am învățat meserie. Iar acu, nu mai dădea doi bani pe mine. Niciunul dintre colegi n-a sarit să  mă ajute. Da, asta voiau să-mi facă buldogii ăstia! Noroc cu voi, ziariștii, că altfel ajungeam în stradă. Dar povestea asta m-a chinuit rău, de-atunci boala mea s-a agravat”, mărturisea profesorul într-un interviu din revista ”Formula As”.

A rămas în cămăruța lui albă, tapetată de fotografii de-ale copiilor salvați, diplome, cărți, tablouri și amintiri, amintiri… despre fiul pe care nu l-a putut salva de tumora craniană care l-a răpus la 40 de ani, despre celălalt fiu, care l-a amărât că n-a vrut să facă facultate, dar pe care i l-a luat Dumnezeu nemeritat, sfâșâindu-i inima, despre soția care s-a stins și ea de boală, nemaiavând răbdare parcă să-l aștepte să se întoarcă și el acasă, de la copiii lui din spital. Se gândea la cele două fete, dăruite de o altă femeie de care se îndrăgostise spre toamna vieții prinsă în chingile meseriei sale devoratoare.

Poveștile astea personale au fost tot timpul deliciul dușmanilor mei. Da, lumea poate mă judecă, însă eu am avut tot timpul o viața dublă. N-am știut niciodata ce înseamnă o familie, în sensul obișnuit al cuvântului. Familia mea a fost tot timpul aici, în spital. A fost poate un păcat, iar acum plătesc pentru el. Daca aici m-am simțit mereu acasă, cu asta m-am ales. Cu debaraua asta în care îmi târâi sfarșitul”, vorbea despre viața sa Alexandru Pesamosca, în urmă cu un an.

Rar, mai pleca la Constanța, la casa părintească unde locuia una din surorile sale, Natalia. Iubea locul acela pentru că își reîncărca sufletul cu seva străbunilor italieni și doar acolo se simțea Acasă. Apropiații spun că profesorul Pesamosca ar fi dorit ca acolo să-i fie amenajată casa memorială.

O ”excursie” în Bărăganul Însurățeilor, înainte de a muri

Înainte de a se stinge, ”Îngerul copiilor” s-a mai bucurat câteva zile de dragostea celor ce l-au iubit necondiționat. După ce a fost reechilibrat la spitalul de urgență ”Floreasca” din Capitală, profesorul Alexandru Pesamosca a fost dus la o fermă a fostului său discipol, dr.Vasile Olaru, directorul spitalului județean Ialomița, în comuna Gheorghe Lazăr, cunoscută și ca ”Bărăganul Însurățeilor”. L-a îngrijit acolo timp de două săptămâni, au vorbit, s-au consultat pe cazuri deosebite, așa cum făceau pe vremuri, când dr. Olaru îi era student. Medicul ialomițean i-a fost ultimul balsam al sufletului. Spune că, înainte cu două zile de a stinge, profesorul Pesamosca a fost luat cu o ambulanță de la ferma lui de cineva din familie și dus în cămăruța lui de la ”Marie Curie”. Probabil simțea că vine sfârșitul și voia să moară lângă ai lui – copii și colegi, sub aura bisericii pe care o ctitorise în curtea spitalului din care nici măcar o femeie nu reușise să-l smulgă.

6 păreri la “Doctorul Pesamosca, un destin nemeritat

  1. Anca

    Un OM abolut unic si un destin irepetabil. Un articol cum numai tu Simona puteai sa-l faci! Minunat!

  2. Lup Alb

    Sa fie odihnit de viata zbuciumata.
    Ca de iertarea sa, stiu ca zeci de mii de prunci se roaga. Chiar stiu un prunc ( acum tatic ) din acestia: anul trecut s-a dus cu pruncutul lui de trei ani sa-l cunoasca pe Medicul care i-a salvat viata acum ceva ani.
    Sunteti prima care scrie despre Doctorul Pesamosca asa cum merita : cu sufletul.
    Multumesc.

  3. brindusa

    Si eu multumesc, d-na Ionescu.
    Mi-am amintit de celebrul roman „Orgolii” al lui Augustin Buzura.

  4. alina alexandru

    cand nimeni nu se incumeta sa se ocupe de cazul meu unicul a fost dtt. pesamosca,era o sfida pentru el. budimexul asa se chema inainte spitalul devenise casa mea. ma chema pe nume eram mascota spitalului,era orgolios de operazia pe care mi-o facuse impreuna cu echipa lui. ii placeau gladiolele mult de tot si tin sa precizez ca nu a mai acceptat niciodata cadouri,bani etc… am o poza cand era in floarea varstei era un om frumos cu o inima imensa. odihnestete in pace si vei fi mereu doctorul meu… care mi-a salvat viata

  5. Simona Ionescu Autor articol

    Ma bucur, Alina ca ai postat cateva vorbe despre intalnirea ta cu doctorul Pesamosca. A fost un medic unic!

  6. Viorica

    Despre domnul doctor am auzit demult de tot, de la mama unui copil, colega de serviciu cu mine, care ii era atat de recunoscatoare incat nu-si gasea cuvintele potrivite sa se exprime. Pacat ca s-a dus, dar ce sa-i faci, toti suntem datori cu o moarte…Dumnezeu sa-l odihneasca!

Lasă un răspuns