Greu am câştigat statutul de reporter!

Toţi am avut perioade grele în presă. Diferă modurile în care le traversăm, oamenii cu care interacţionăm, puterea fiecăruia dintre noi de a depăşi momentele şi, nu în ultimul rând, intensitatea dorinţei de a fi jurnalist. Cea mai grea perioadă a mea a fost cea în care am aşteptat să-mi văd cererea de angajare semnată de directorul general al ziarului „Tineretul liber”. Şase-şapte luni am alergat ca nebuna, rupând Bucureştiul în două, între două slujbe, doar pentru că directorul Gabi Năstase (azi conduce seria de reviste „Ghimpele” a trustului Intact) a hotărât să prelungească perioada concursului până la „un moment oportun”. Eram declaraţi admişi în redacţie ca reporteri – eu şi Florin Firică – însă mai trebuia să fim „încercaţi”. Eram „boboci”, n-aveam pile şi trebuia să se vadă clar ce e de capul nostru. Cu toţii (aici îi includ şi pe şefii direcţi şi pe ziariştii din secţiile în care fusesem repartizaţi) ne-am gândit că e vorba de încă o lună-două, venite după luna de concurs în care fusesem aruncaţi în oceanul informaţiilor şi puşi să ne descurcăm singuri. Trebuia să producem ştiri, cu citarea sursei şi atât. Fără legitimaţie de jurnalist, fără alt suport. Dacă surprindeai un eveniment, sunai de la un telefon public în redacţie şi ţi se trimitea fotoreporter.
Deşi nu eram la primul text tipărit (începând din primăvara lui 1990 colaborasem la câteva reviste nou apărute), ziua în care mi-am văzut numele publicat în „Tineretul liber”, pe o coloniţă din marginea ziarului, n-am să o uit niciodată. Bărbatul meu nu ştia că încercam marea cu degetul, mama nici atât. Mi-era teamă de eşec, mi-era teamă că li se va părea şi lor o încercare nebunească să pătrund în redacţia unui mare ziar ca „Tineretul liber” din acea perioadă. Wau! Dar când mi-am văzut numele în ziar… Ce să vă mai spun, fiecare dintre voi aţi trăit senzaţia!
N-am dat înapoi nici când am văzut că Gabi Năstase se încăpăţânează să ne angajeze. Luni de zile m-am împărţit între două servicii. Aveam trei copii acasă şi nu îmi permiteam să renunţ la o slujbă sigură, într-un centru de calcul şi cu o retribuţie bună, pentru un contract de colaborare nesigur. Din fericire, fostul meu director şi colegii mi-au înţeles dorinţa de a face presă şi au acceptat să lucrez mai mult după-amiaza, astfel încât dimineaţa să o dedic ziarului. Oricum, şi ei şi familia, au aflat abia după luna de probă că „Simona Ionescu” care semna în „Tineretul liber” tot felul de ştiri şi articolaşe de fapt divers eram „Je”.
A urmat acea jumătate de an în care am muncit pe brânci ca să-mi câştig statutul de jurnalist. M-a ajutat teribil Gabi Inoan, şeful meu direct, cu „şedinţele” lui despre deontologie, despre trucurile pe care trebuie să le folosească reporterul pe teren, despre multe-multe-multe. Apoi, mai târziu, după ce am trecut de stadiul ştirii de coloană şi am început să produc reportaje şi articole, m-a remarcat redactorul şef Ştefan Mitroi. N-a ezitat să-şi piardă timpul în discuţii cu mine şi, destul de curând, am fost acceptată în micile şedinţe pentru alegerea unor teme de abordare în ziar. Supremă încredere şi consideraţie, pe care am apreciat-o enorm şi atunci şi acum. „Pietre” din acestea, sedimentate la temelia carierei mele ce mai târziu aveau să-mi aducă nu numai experienţă, dar şi funcţia de redactor şef adjunct la importante ziare, aveau să mai pună şi Aurel Perva, şi Ion Cristoiu. Sunt oameni de la care am învăţat multe, sunt şefi care nu şi-au umilit niciodată angajaţii. Nu buni, nu comozi, dar care impuneau respectul prin ceea ce ofereau „negrişorilor”.
Din păcate, azi lucrurile sunt mult diferite. Tânărul ziarist nu are în minte decât că el ştie tot, că orice observaţie e un atac direct la personalitatea lui, iar deschiderea către el a şefului e încadrată în filosofia aceea din şcoală conform căreia „un profesor bun e un profesor prost”. De partea cealaltă, mulţi dintre şefi nu numai că nu-şi demonstrează ascendentul profesional asupra angajaţilor, dar adoptă metode inflexibile şi pur contractuale, de tipul angajator-angajat, considerând că dacă i s-a atribuit calitatea de „manager” va scoate un produs bun fluturând biciul deasupra echipei.
Va urma.

Si pentru amuzament da click aici!

11 păreri la “Greu am câştigat statutul de reporter!

  1. Simona Ionescu Autor articol

    Pai, m-am gandit ca e bine sa se stie cate ceva si despre inceputurile presei. Si ca nu a fost mereu o jungla.

  2. Pingback: Ziua Pământului « Gabriela Savitsky

  3. c

    Cand citesc despre vremea cand presa nu era inca o jungla, parca citesc despre vremea lui Ceausescu. Unii zic ca era bine pe vremea aia, dar pacat ca eu n-am apucat-o 🙂

  4. Cristian Oprea

    Asa e, fantastice vremuri. Imi aduc aminte ca un pic mai inainte am fost primiti eu si Romeo Neacsu. Voi ne-ati urmat imediat.

    Practic, din 447 de aspiranti am ramas doar patru: tu, eu, Florin si Romeo.

    Da, a fost una dintre cele mai dure selectii, chiar daca era acum 20 de ani. Gabi Nastase m-a pus sa scriu „repede” un text ca se „grabea”. Ha, ha ! Aveam sa aflu ca a fost primul test de limba si de creativitate.

    Da, Simona si eu imi aduc aminte cu placere de acea perioada cumplit de grea. Da, da, da ! A spus Gabi Nastase asa, cu o viziune de HR manager demna de acesti ani: „Nu ma intereseaza doar testul de limba si de creativitate. Poti avea o zi buna, sa dai ce stii sau ce ai tocit cu o noapte inainte. La fel cum poti avea o zi proasta, in care sa nu fii in stare sa reproduci ce stii. De aceea, continuati sa aduceti minimum doua texte publicabile pe zi. Nu ma intereseaza ca mai aveti si alt serviciu.”

    Nu a contat trebuia sa fiu prezent si in fata copiiilor, avand o catedra de onorat. Si eu am beneficiat de intelegere si imi puneau orele ca sa pot ajunge si la redactie. Dar mai ales pe teren.

    Si asa, vorba ta, am trait mai bine de sase luni. Eu si Romeo Neacsu am avut un pic de noroc ca ne-au primit primit mai inainte pentru ca scriam pe domeniul politic, iar evenimentele veneau peste noi.

    Da Simona, asa e: de la telefonul cu fisa de pe trotuar transmiteam reportajele din Piata Universitatii din 1990 si 1991. Ajunsesem de le dictam, gratie unui curajos linotipist, direct in linoti !!! Era un curaj pe vremurile acelea in care tipografii erau inca sub bocancul neodictaturii FSN. Sunam prin centrala telefonica a Casei Presei.

    Mi s-a parut cosmic momentul in care am transmis prin fax si asta abia prin 1995. La Romania Libera pina in 1998 am folosit la transmisie TELEGRAFUL. Da, minunea aia cu banda perforata si un fel de masina de scris care tzacanea ingrozitor. Ha, Ha !

    Ar mai fi multe, dar sa imi permiti sa scriu si eu cateva ganduri bune pentru magistrii nostri: Aurel Perva si cei pentru care, de cand s-au dus, aprind cate o lumanare. Recunostinta sincera pentru Gabi Nastase, Gabi Rusu, Stefan Dorgosan. Stefan de la care am invatat lectia de aur a jurnalsiticii:”Fereste-te de subiectivismul de presa .”

    A propos de accidente. Cand a cazut Boeingul lui Iliescu la Otopeni nu am asteptat „masina de la redactie”, am iesit in Soseaua Bucuresti-Ploiesti si, marcat de sechelele post-naveta din perioada de stagiatura, am facut semnul „Ia-ma nene !”. Am ajuns tarash pana langa epava. Tarasul invatat in armata. Nu se parbusise, lovise zdravan pista cu aripa si unul din motoare. M-am intors si am scris. Tot cu „Ia-ma nene!”

    La Alba Iulia am ciocanit la poarta unor localnici si i-am rugat sa ma lasa sa sun scurt in redactie si sa fiu sunat ca sa pot transmite reportajul de la 1 Decembrie.

    In armata am purtat masca de gaze doar la un exercitiu. In timpul mineriadelor am folosit-o, masca, mergand sa scriu de la celebrele confruntari. Cand nu am avut masca, prima oara, doar interventia salvatoare a Corneliei Dimofte m-a salvat sa nu cad intre scutieri si manifestanti. Ca sa nu pierd o eventuala rabufnire, am adormit in fata vechii cladiri a Senatului, MAI-ul de azi, cu masca pe figura, intre 3 si 5 dimineata.

    Off nu cred ca incap toti cei carora trebuie sa le multumesc pentru ceea ce am invatat de la ei, de la Tineretul Liber, Romania Libera, Evenimentul Zilei si Cotidianul.

    Da Simona, cata dreptate ai si in privinta respectului pentru cei care scriu deja si zic altii si multi ca o fac bine macar. Imi aduc aminte ca ne lipeam de pereti in fata numelor mari in redactia TL. Pai cand iti spunea Relu Perva su Stefan Mitroi ceva de bine sau de rau, te bucurai ca ai privilegiul de a iti vorbi de ate baga in seama. Niciodata nu s-au comporatat asa.

    Si eu imi aduc aminte cum s-a invartit pamantul cu mine cand mi-am vazut numele in ziar alaturi numele marilor zilei. Ce vremuri… M-ai starnit. Multzam ca m-ai gazduit.

    PS Scuze daca am scris mai mult. Ganduri bune !

  5. Cristian Oprea

    O mica revenire. Da sunt foarte multi juniori in presa cu mult har jurnalistic dar care ajung sa se piarda din cauza unor nefericiti care ajung prin accidente ale naturii sa ia decizii de genul, „tu stai”, „tu pleci”.

    Nu prea mai sunt nici acei seniori care sa ii tina prin preajama si sa le adauge, la partea de teorie cu care vin de cele mai multe ori bine mobilati, lectia de viata-jurnalistica sau de jurnalistica-de-viata.
    Cu bine,
    C.

  6. Deceneu

    Atunci ati prins perioada cand sefii s-au schimbat si locul lor a fost luat de cei fara aere.
    Intre timp cei care au prins „radacini” si mizeaza pe o relatie de complicitate cu patronatul, au dobandit aere de superioritate pe care le aveau si activitii comunisti.
    Calitatea managerilor romani in domeniul relatilor umane, este sub „genunchiul broastei”

    Un fost Gheorghe 🙂

  7. Simona Ionescu Autor articol

    Ma bucur Cristi de relatarea ta. Ziaristii mai tineri trebuie sa stie cum am lucrat noi in presa libera, de dupa 89.Trebuie sa le spunem ca noi am facut bani multi pentru patronii de atunci, in timp ce acum patronii aduc bani de acasa, iar gestul lor se reflecta in libertatea noastra.
    Oricand te gazduiesc cu placere si sper sa ne reintalnim pe aici si cu alti colegi.

  8. Cristian Oprea

    @Deceneu:
    Super faina observatia, da asa e. Si chiar sefii ramasi de dinainte 1989, la unele sectii, erau OK. Asa comunisti cum erau !

    (Nu am lucrat cu domnia sa, dar nu am auzit decat cuvinte frumoase de Doina Fruntelata, sotia unui mare activist comunist al vremii. Doamna care, din pozitia de sef Sectie Externe la Scanteia Tineretului, avea painea si cutitul si care intr-o vreme de dictat si de arbitrarium, a facut sa nu i se poata adresa cineva si daca ar fi vrut cu „tovarasa”, ci cu „doamna”.)

    Nu sunt nostalgic sub nici o forma, dar au fost si exceptii, rare, care trebuie amintite.

    Iar cu presa aveam legatura inainte de 1989 doar cand treceam prin Piata Scanteii catre iesirea din Bucuresti ca sa pot face naveta care localitatea in care fusesem repartizat.

    Nu aveau cum sa se schimbe cei gasiti de noi in redactii in 1990, in mai putin de un an. Mai ales sefii.

    Ha, ha. Cand am ajuns in noiembrie 1990 – uff ce de ani ! – in Departamentul Politic de la Tineretul Liber a fost interesant. In primul rand cele doua titulaturi nu implinisera un an. Denumirile erau proaspete. Cu mai putin de un an in urma acolo era Sectia Propaganda de la Scanteia Tineretului a CC al UTC, bratul tanar al CC al PCR. In birou, cand m-am instalat, am gasit culegeri cu texte de ideologizare – cum ii spunem azi invatamantului politic de atunci – pentru tinerele cadre comuniste, semnate de vecinii mei de incapere.

    Am constatat ca unii dintre ei, sefii, chiar daca aveau educatie comunista si luasera inevitabil forma vasului care fusese turnat peste ei, erau educati. Nu m-am simtit jignit ca aveam cas la gura sau cand greseam.

    Sigur a fost un moment din aceast registru, totusi, cu unul dintre cei enumerati de Simona, dar pana la urma cred ca si-a dat seama ca a gresit. Deh, era tanar si in plus simtea, ca multi colegi de-ai sai, presiunea noastra a celor tineri care, pana la urma aveam sa le luam locul. Dar locul lor in pagini si in scriitura nu il poate lua nimeni.

    Deceneu, ba as zice, pocind limba romana, „mai superiori”. Chiar „foarte mai superiori” decat activistii.

    Nu i-am multumit niciodata pentru spirjinul de frate mai mare bunului si talentatului Mihai Bogatu, pierdut azi din prim-planul presei, din pacate. Nu mai stiu nimic de el, de ani buni. Mare, mare, mare pacat ca nu mai scrie in presa de mare tiraj. \

    UPDATE: Am gasit acum cu ajutorul Tatei Goagal, ca totusi scrie.

    Aici:http://reflectiimihaibogatu.blogspot.com/2009_03_01_archive.html

    Despre calitatea de care vorbiti, iar trebuie sa fiu de acord. De aceea au succes blogurile care exploateaza nemultumirile fata de cei enumerati de dumneavoastra.

    @ Simona

    Ai pus degetul pe rana. Averile lor, casoaiele, tancurile-masina si conturile de stau sa pleseneasca sunt cea mai adanca rana din existenta mea de 20 de ani de jurnalist in presa. De truda in presa centrala, de succes, cea care se cumpara si care avea publicitate, ziare de prima linie. Nu o zic cu superioritate; au fost si sunt publicatii cu tiraj mai mic, uneori mult mai bune. O spun doar din perspectiva afacerii.
    Am facut si eu ca si tine si ca si sute dintre colegii nostri, bani pentru ei. Am facut un produs vandabil. Iar noi, idealisti ne-am ales cu leafa. E si asta o multumire morala. Numai ca asta nu achita facturile si nici darile la banca si nici baza de plecare in viata pe care trebuie sa le-o asiguri copiiilor.
    In fine, uitandu-ma inapoi a fost frumos. Si .. am fost istorici ai clipei. Ai clipelor istorice de la rasturnare comunismului. Am scris despre Avocatul Poporului cand bia se nastea pe hartie la Comisia Constitutionala din ianuarie 1991.

    A fost frumos. Le doresc si juniorilor sa isi aminteasca cu cel putin la fel de multa placere de anii petrecuti in presa cand vor fi numarat 20, asa ca noi.

    Ganduri la fel de bune,
    Cristi

  9. Cristina Ologeanu

    Abia acum am dat peste poveștile tale despre începutul presei. De fapt, sinceră să fiu, Gabi Năstase mi-a pomenit într-o discuție că ai scris ”ceva despre șefii din presă” – citez… Nu am apucat eu să trăiesc prea multe din cele povestite de tine, dar am apucat să-l am șef pe Năstase. De la el am învățat ENORM, la fel și de la Romeo Neacșu (că tot a fost pomenit numele lui aici). Amândoi m-au învățat presă, pas cu pas. Au fost singurii care, așa cum spuneai și tu, Simona, asemeni lui Gabi Inoan și Ștefan Mitroi, mi-au ”vândut” tot soiul de trucuri jurnalistice, m-au învățat, practic, ABC-ul jurnalismului. Și ce am admirat mereu la ei a fost faptul că nu erau șefi – nu ca mulți dintre cei de acum. Nu urlau, nu jigneau, lăudau oamenii când erau de lăudat, îi criticau – între 4 ochi, îi îndrumau pe aspiranții la statutul de jurnalist și, mai ales, știau să îți fie și prieteni și șefi. Cu Romeo nu am mai păstrat legătura după ce a plecat din țară, dar cu Gabi vorbesc ocazional. Este, cred, singurul om care, dacă mi-ar spune ”Hai”, aș merge după el să o iau de la capăt la vreo publicație.
    Cât despre cum a fost și cum e în presă, sunt de acord cu tine, Simona. Noul val, sincer, mi se pare cam subțire – cu excepțiile sale, firește.

Lasă un răspuns