Eu l-am prins pe Nistorescu şef. Şi mi-a publicat multe anchete. Mi-a plăcut că oricât de multe presiuni se făceau asupra lui- mai ales de către partide, oameni de afaceri influenţi şi alţii -Nisto nu ceda. Publica ancheta, ba chiar se enerva cu cât presiunile erau mai mari şi scotea articolul mai în faţă sau chiar în deschiderea ziarului. Şi acest lucru îmi dădea o credibilitate enormă, oamenii din tot judeţul veneau la redacţia EVZ din Braşov -unde eu eram corepondentă- ca la ultima speranţă. Am reuşit atunci să ajutăm multă lume şi să schimbăm câte ceva.

Şi autorităţile, deşi se temeau să vorbească, mai scăpau câte un subiect intenţionat…şi te respectau enorm, dacă vedeau că eşti serios şi îi trânteşti doar pe cei care merită şi când o fac lată cu adevărat, pe bună dreptate, fără să ai vreun interes. Le inspirai teamă şi respect.

Îmi amintesc că, la un moment dat, numai eu în Evenimentul Zilei şi Adrian Popescu, pe atunci corespondentul de Brasov al Adevărului, mai trimiteam ceva “tare” şi real din judeţ spre publicare în Bucureşti. Ne era foarte greu. Chiar ne-am împrietenit în perioada aceea. Era bine să ne acoperim “spatele” reciproc şi să ne ajutăm.

Unii au încercat să ne potolească. Lui Adi Popescu i-au dat foc maşinii, iar pe mine m-au atacat în casa scării…Deşi pe mine m-au speriat, tot nu m-am lăsat. Dar aveam susţinere, adică mi se dădea spaţiu să spun lucrurilor pe nume, aşa cum erau cu adevărat. Dar şi cititorul, publicul era mai interesat de presa adevărată.

Nisto avea şi defecte, nu mă întelegeţi greşit, dar pe vremea lui se făcea presă cu adevărat. Sau suntem noi nostalgici, demodaţi şi nu acceptăm noul stil de jurnalism?