Femeia, intre familie si cariera sau Femeia cu familie si cariera? Ianuarie 31, 2010
Posted by Simona Ionescu in : Viata de ziarist , trackbackAm tot amanat leapsa primita de la bloggerita-deputat Alina Gorghiu, despre femei si cariera. Pot imbina femeile cele doua coordonate ce le defineste – familie si cariera? Eu zic ca da. Desigur, depinde de fiecare in parte, de visurile si ambitiile sale, de omul pe care il alege sa-i fie alaturi. Am scris o poveste lunga, alegand trei perioade din viata mea, dar care arata ca totul se poate imbina. Cine isi va trasa repere si isi va fixa un punct tinta, va reusi!
In ultimii 20 de ani,din momentul in care am intrat in presa, fiecare zi din viata mea a fost interesanta. Cautand ineditul in tot ce ne inconjoara, ar fi nefiresc ca viata unui jurnalist sa se cantoneze in sabloane plictisitoare. Iar viata mea a inceput sa fie interesanta abia din 1990, o data cu primul text publicat ca ziarist. Cred, insa, ca mai am un atuu fata de alti colegi de-ai mei: trei copii si doi nepotei. Ei nu m-au lasat sa am nici o zi terna si au dat intotdeauna o culoare aparte vietii mele. Acum am patruns intr-o lume a copiilor bolnavi grav si care au mare nevoie de ajutor. O alta extrema, asa cum a fost si lumea neagra a criminalilor celebri, a infractorilor si coruptilor acestei societati neasezate, de care m-am ocupat ani de zile. Interesant, fascinant pe ici-pe colo, incitant…
O zi din vara lui 1992. Ah, ce-mi place acest anotimp! Probabil fiindca sunt nascuta sub semnul lui Cuptor, pe 25. Reporter frenetic la cel mai nonconformist cotidian al acelor vremuri – “Tineretul liber”. Fara masina, fara telefon mobil, nici macar pager (ca erau la moda), fara computer (de internet nici nu auzisem) si fara reportofoane discrete. Dar cui ii pasa atunci? Invatasem ca Eminescu, pe cand facea gazetarie, umbla cu caruta prin satele Moldovei si-si nota intr-un carnetel tot ce i se parea ca poate fi transpus intr-un articol. “Caruta” mea din fiecare dimineata era autobuzul “701 – linie rapida”, cu traseul Piata Presei Libere – Piata Unirii. Fix la 7.45, il luam de la Piata Victoriei, dupa ce o traversam strada spre scoala pe fetita cea mare, Silviana, si ii lasam pe cei mici, Sandra si Tudor, la gradinita. Dusul copiilor era sarcina mea in acea perioada, iar de adusul lor acasa se ocupa tatal, dintr-o ratiune simpla: intr-o redactie stii cand incepi munca, nu si cand o termini. “701″ ma lasa in buza bulevardului cu fantani de la Unirea, asa ca, dupa ce aruncam o privire tarabelor cu carti insirate pe malul Dambovitei, traversam si intram in Tribunalul Mare. La opt si un sfert deja beam cafeaua in biroul unuia din procurorii criminalisti, sporovaind despre ultima crima care a ingrozit Bucurestiul. Vorbeam si notam, notam, notam. In acea zi, cel mai bataios procuror al Parchetului, Adrian Miclescu, imi traducea termeni juridici si-mi explica diferenta dintre omor si omor calificat. Era dupa o noapte de ancheta, in care reusise sa-l faca pe ucigas sa marturiseasca. Aveam deja o poveste. Dar stirea cea importanta avea sa-mi vina de la o colega de-a procurorului, venita sa-l anunte ca pleaca la judecatorie, sa participe la procesul de recunoastere a paternitatii intentat de o tipa lui Cornel Dinu. N-am ezitat sa ma duc. Spectacooolll… ca la tribunal, intre “parat”, sotia-avocat si amanta. La plecare, o scurta oprire la libraria de carte juridica de la parterul Tribunalului, ca sa cumpar Codul de procedura, nou aparut. Nu absolvisem dreptul si mi se parea de bun-simt sa inveti ca sa stapanesti domeniul despre care scrii ca jurnalist. Inainte de a lua drumul spre redactie, mai aveam o scurta intrevedere cu presedintele Tribunalului Bucuresti, domnul Corneliu Turianu, prins in niste cancanuri politice cu Ion Iliescu si FSN.
Si acum imi amintesc cum, in “701″, scriam rapid stirea si, de la Televiziune pana la Casa Presei Libere schitam deja al doilea articol ce urma sa-l predau dactilografei. “Bomba” o pastram ultima, caci nu stiam decizia redactorului sef sau a adjunctului de pozitionarea ei in ziar sau numarul de semne. Pe la sapte seara plecam si eu spre casa, obligatoriu dupa ce vazusem spalturile. Pe drum, luam niste fructe, o bomboana, ceva pentru copii. O forma de iertare ca am lipsit atat de langa ei. Zvapaiala lor de seara, inainte de culcare, ma facea sa uit de toti criminalii si de orice groapa cu documente de la Berevoiesti.
1996, la “Evenimentul zilei”. Impart biroul de redactor sef adjunct cu colegul meu Dan Andronic. Si telefonul. Tudor suna sa-mi reclame ca l-a batut Silviana ca nu vrea sa-si faca lectiile. E boboc de clasa intai. Incerc sa-i temperez, dar la capatul celalalt al firului se aud racnete. Apoi clickul de inchidere. Telefonul zbarnie din nou. Ridica Dan si incepe o mustruluiala ca la carte. “Maica-ta e la Cristoiu. O s-o dea afara din cauza voastra!”. Copiii sunt siderati ca nu pot vorbi cu “mami”, chiar daca invoca problemele la mate sau tema la romana. Isi primesc papara si se potolesc. Acasa, la “masa de sedinta” (asa numeam cina, fiindca mancam si povesteam vreo doua ore despre ce am facut fiecare peste zi), imparteam dreptatea, premiile si pedepsele. Si acum, dupa ani, ori de cate ori Silviana, Sandra sau Tudor se intalnesc cu Dan ii amintesc, razand, cum i-a terorizat vreo patru ani.
Zi de toamna rece, anul 2009. Cafeaua aburinda din fiacare dimineata ne reuneste in bucatarie, inainte de plecarea fiecaruia catre locurile de munca. Primul dispare din peisaj Tudor, catre o firma frantuzeasca, cu sediul la 5 minute de casa. A terminat “Marketing-Management”, iar acum recupereaza creante. E singurul din familie care n-a avut niciodata tangenta cu presa. Sandra o intinde si ea spre redactia unui ziar. Sora ei, Silviana, mamica la casa ei si avocat, n-a reusit sa o convinga sa i se alature in meserie, dupa licenta de la drept. Eu… Am inchis un capitol al profesiei de gazetar de investigatii si am deschis altul, la fel de dificil: punerea in aplicare a unui proiect in care se impletesc durere, lacrimi si speranta. Campania “Din inima pentru copii”.
Cine doreste, poate prelua leapsa.
Comments»
Răspunsul la întrebarea ta este funcţie de funcţie . Să mă explic : funcţie de firma-societatea-ziarul la care lucrezi, cred că îţi poţi calcula etapele. Sunt ore, minute, chiar zile, pe care le poţi anticipa, cu excepţia evenimentelor neprevăzute, fireşte.Este nevoie de autodisciplină în stabilirea priorităţilor, acesta fiind apanajul oamenilor pragmatici.
În al doilea rînd, funcţie de capacitatea fiecărei persoane de a-şi pregăti paşii, o femeie poate fi un bun angajat, dar şi o bună mamă şi soţie. Cu o singură condiţie : să fie înţeleasă şi sprijinită de familie. Şi să aibă ambiţie în sens pozitiv şi constructiv.
http://www.gazetanord-vest.ro/index_files/actualitatea.htm
Ştiu că e cam în afara subiectului postării, dar eu cred că merită să te uiţi…
Adrian, m-am uitat de prima data cand mi-ai scris despre aceasta actiune. Este exceptional ce au facut. Asta incercam sa facem si noi, doar ca avem un numar mai mare de copii. Daca fiecare judet ar face ce au facut cei de la voi, ar fi un castig enorm.
De cele mai mult ori alege între carieră şi familie,rareori reuşeşte să le îmbine.Singură în nici un caz nu o poate face.Are nevoie de sprijinul familiei,Mai ales dacă are şi unul sau mai mulţi copii.
Scuze, nu ştiam că “ai luat la cunoştinţă”…
MIe unul mi se pare extraordinar pentru că ştiu cel mai bine ce înseamnă să ai afecţiunile micuţilor,având şi eu aceleaşi probleme ca ei… 
Asta asa este, Adrian. De aceea am precizat, inca de la inceput, ca depinde de omul pe care il alegi sa-ti fie alaturi.
Daca vrei sa vorbim despre celelalte probleme, scrie-mi un mail.Poate gasim impreuna solutii.
Suntem cu toţii atât de preocupaţi de succes încât uităm să mai fim fericiţi.
@ Bibliotecaru Eu aş zice că suntem preocupaţi mai mult de supravieţuire….
http://www.paparazza.ro/2009/11/26/httprobertvlase-wordpress-com/
Va scriu si dvs, desi acest copil a fost scris in stele, iar cu manutzele lui a scris la randul lui ingerilor sa-l ocroteasca de acolo de sus. Este o poveste a prietenilor mei, sunt subiectiva, veti putea spune, dar nimeni nu e mai aproape de Dumnezeu precum copiii. Nu au nicio vina ca se nasc, dobandesc sau din cu totul alte considerente ajung sa sufere, la propriu. Va rog, pe aceasta cale…ajutati inca un suflet de copil. Povestea lui este deja mediatizata, chiar si in presa centrala, dar speranta ca vom putea reusi ne face sa staruim cu increderea ca veti putea ajuta, prin campania dvs. Toate cele bune, iar despre dvs. pot spune ca faceti lucruri minunate! Cu drag, Cristiana Mitroi!
Mi-i amintesc – culmea, desi au trecut 13 ani?- si pe Silviana si pe Sandra, pe Tudor mai putin. Si catelusa aceea mare si pufoasa care ne intimpina cind veneam cu articolele pentru ziarul studentesc…Cred ca eram prin anul 1 la facultate, pe vremea cind inca ma gindeam sa fiu ziarista, intr-o zi. n-a fost sa fie, am ales online-ul si nu-mi pare rau. Nu stiu daca va mai amintiti de mine, eu rememorez cu placere zilele acelea si acum ca v-am gasit blogul, felicitari pentru cum ati reusit sa impletiti cariera cu familia si pentru ce faceti acum!
Meda, cu siguranta daca imi spui numele tau imi amintesc de tine, findca ati fost destul de multi pe parcursul celor 3 ani de “Student Party”. A fost, intr-adevar, o perioada faina, cu un spirit deosebit si, cel mai important!, am reusit sa schimbam ceva si sa apropiem doua entitati; studentii de la stat de cei de la particular. Imi poti scrie un mail pe adresa simona.ionescu@click.ro