M-am apucat de citit bloguri graţie Simonei Ionescu, fosta mea colegă de la Evenimentul zilei, la vremea de glorie a acestui ziar, unul dintre cei mai buni gazetari de investigaţie din presa noastră, în prezent pierzîndu-şi timpul şi talentul în fruntea unui cotidian de mondenităţi. Avusesem la un moment dat o dificultate, ajunsă publică, şi eram curios să văd cîţi dintre cei cu care am mîncat o pîine în jurnalistica post-decembristă îmi vor sări în ajutor. Cineva mi-a atras atenţia că Simona Ionescu a scris, pe blogul ei, un text în apărarea mea.

Am citit textul şi cum mi-a plăcut – nu atît pentru că mă vorbea de bine, cît mai ales pentru că era bine scris – , acum, noapte de noapte, după ce frunzăresc inutil ziarele pe internet, trec la blogul Simonei Ionescu şi, prin el, la alte cîteva bloguri, dintre cele alese de autoare spre a fi accesate plecînd de la blogul ei. Am uitat să spun că, asemenea altor bloggeri, Simona Ionescu şi-a postat alături mai multe bloguri aparţinînd unor jurnalişti şi politicieni, pe care le poţi accesa şi citi. Astfel că accesez blogul Simonei Ionescu nu numai pentru textul semnat de ea în noaptea respectivă, dar şi pentru că îmi oferă posibilitatea de a le accesa şi pe ale altora.

Ajung astfel la una din problemele cu care eu, cel puţin, mă confrunt ca lector de bloguri: Absenţa unor platforme care să strîngă la un loc mai multe bloguri, pentru a mă scuti astfel de căutarea lor pe Internet separată. Cu excepţia celor reuniţi pe platforma Voxpublica, bloggerii noştri sunt singuratici, asemenea unor franctirori. E drept, fiecare blog îţi dă posibilitatea să accesezi rapid şi alte bloguri, graţie listei de preferinţe a autorului. Numai că această listă e fatal limitată la un număr de bloguri şi, în plus, suferă de păcatul subiectivităţii.

Din lista pe care mi-o oferă blogul Simonei Ionescu sar, din start, politicienii. Ca şi în intervenţiile TV, politicienii sunt complet neinteresanţi pe bloguri. Cei mai mulţi bloggeri scriu din nevoia de a se exprima. Politicienii scriu din nevoia de a ne trage pe sfoară. Deşi evit din răsputeri să fiu prezent la o emisiune avînd printre invitaţi politicieni, am ghinionul de a mă nimeri din cînd în cînd alături de ei. Ori de cîte ori unul dintre ei deschide gura, mă întreb dacă nu cumva din maimuţa de început, în paralel cu Omul pur și simplu, s-a desprins pocitania numită Omul politic.

Omul pur şi simplu deschide gura pentru a spune ceea ce simte. Dacă îi e sete, zice că îi e sete, dacă îi e de o muiere zice că ar dori o partidă de sex. Omul politic, evoluat în paralel cu Omul pur şi simplu, deschide gura doar pentru a-ţi smulge votul. Nu de puţine ori, am rămas consternat văzînd cum Omul politic, Om pur şi simplu înainte de a intra în direct, devine imediat un mecanism care rosteşte fraze din cîlţi. Nu le-au fost de ajuns conferinţele de presă, participările la talk-show-uri, discursurile de la tribuna Parlamentului. Au pus mîna şi pe un spaţiu aflat, prin definiţie, sub semnul sincerităţii: cel al blogului.

Dintre colegii de breaslă, pe lîngă Simona Ionescu, îi citesc în ipostaza de bloggeri pe Tiberiu Lovin, Dan Andronic, Cătălin Tolontan. Sunt jurnalişti care folosesc blogul pentru a da informaţii senzaţionale, dintre cele, de regulă, refuzate de ziare şi televiziuni. Alte bloguri – şi nu numai dintre cele aflate pe lista Simonei Ionescu – suferă de păcatul capital al presei româneşti de azi: datul cu părerea despre politicieni, mai ales despre cei aflați la Putere. Într-un ziar sau la o televiziune, datul cu părerea, poreclit Opinie, mai e cît de cît justificat.