Despre sursele ziariştilor Aprilie 30, 2010
Posted by Simona Ionescu in : Viata de ziarist , 23commentsUn ziarist adevarat trebuie să aibă surse proprii. Adică oameni din diferite instituţii şi medii sociale cu care, în timp, a cimentat o relaţie bazată pe încredere reciprocă. Un ziarist care are o agendă telefonică încărcată cu numele surselor sale e un ziarist care va avea mereu informaţii corecte (şi mai mult decât cele oficiale) de oferit cititorilor. Am învăţat asta din prima lună în care am intrat în presă şi n-am obosit să o spun mereu tuturor celor cu care am lucrat de-a lungul anilor, fie că erau ziarişti din departamentele Investigaţii, Reporteri speciali sau Social. Din păcate, însă, apariţia computerului, dotat cu net şi google, şi a telefoanelor mobile, i-au făcut pe jurnalişti să nu-şi mai bată capul cu cultivarea surselor, iar munca de teren să fie din ce în ce mai rară sau superficială. O declaraţie, câteva cadre, eventual un filmuleţ pus la dispoziţie de Poliţie sau procurori e de ajuns pentru o ştire de jurnal tv sau un articol de ziar. Desigur, sunt şi excepţii. Aceste “excepţii” însă impresionează publicul şi, atunci când apar, conferă presei statutul de a patra putere in stat.
Primele mele surse au fost în Poliţie. Mi se repartizase ca domeniu această instituţie şi trebuia ca, zilnic, să aflu ce se întâmplă în domeniul infracţional la nivelul Capitalei şi în ţară. Era începutul anului 1991, când încă oamenii din Poliţie erau timoraţi de evenimentele ce trecuseră peste ei de la revoluţie încoace. Mulţi nu depăşiseră statutul de miliţian, dar şi mai mulţi râvneau la o schimbare. Cei tineri aveau nostalgia poliţiştilor din filmele americane şi încercau să se profesionalizeze. Evident, vorbesc de compartimentele specializate – criminalistică, judiciar, omoruri, arme şi muniţie, pirotehnişti, nu de agenţii de stradă care parcă aveau (şi au) în sânge microbul pulanului şi virusul amendării pentru lipsa grupei sangvine din buletin.
Deschiderea către mass-media a generalilor din Poliţie a fost înfiinţarea birourilor de presă. Norocul ziariştilor acelor ani a fost că acolo au fost numiţi oameni tineri şi cu carte, nerodaţi încă în sistem. Sunt extrem de sinceră când vă spun că am învăţat unii de la alţii, jurnalişti şi poliţişti, să gestionăm informaţiile astfel ca toţi să ne facem meseria în limitele legilor de atunci şi a deontologiei profesionale. Faptul că, în fiecare dimineaţă, ne beam cafeaua împreună trecând în revistă evenimentele infracţionale din ziua anterioară, ne-au apropiat şi, încet-încet, între noi s-au legat amiciţii bazate pe încredere şi respect reciproc. Să nu vă închipuiţi că-i menajam pe poliţiştii care greşeau! Colecţiile ziarelor din acea perioadă – Tineretul liber, România liberă, Adevărul, revistele Expres sau Zig-Zag, stau mărturie. Însă ofiţerii de presă de atunci ştiau că, în faţa probelor produse de anchetele jurnalistice, nu avea rost să se supere şi să ascundă gunoiul sub preş. Unii poliţişti ne sprijineau la vedere, alţii o făceau discret, confirmându-ne informaţiile cu care veneam în urma propriilor investigaţii. Nu de puţine ori le-am fost noi de mare ajutor, furnizându-le mărturii sau probe la care ei nu ajunseseră. Jurnaliştii Sorin Ovidiu Bălan, Petru Calapodescu, Mirel Curea, Anca Oegar, Carmen Tănăsescu, Magdalena Manea, Lucian Gheorghiu ştiu despre ce vorbesc.
Primii ofiţeri care au pus bazele biroului de presă de la Poliţia Capitalei au fost maiorii Dumitru Secrieru şi Mişu Costea. N-au ajuns vedete ca simpaticul Cristian Ciocan, însă au deschis larg porţile Poliţiei şi minţile şefilor ce considerau presa un pericol. La IGP, relaţia cu presa o menţineau Nicolae Bucur, Marian Chirion, Lucian Ciuchiţă, Haralambie Neda, Florin Ionescu. Amintiţi-vă cum în acei ani, generalii ieşeau în public cu declaraţii ori de câte ori se întâmpla ceva grav sau când Internele erau puse la zid. Azi, ca să smulgi o declaraţie ministrului sau şefului Poliţiei Capitalei trebuie să-l convingi pe purtătorul de cuvânt că vrei să scrii despre bilanţul instituţiei! Lucrurile sunt valabile pentru toate autorităţile.
Va urma
Drum către o nouă viaţă Aprilie 29, 2010
Posted by Simona Ionescu in : Copii bolnavi. Fii bun! Ajuta! , 1 comment so farNu poti să nu te bucuri din tot sufletul când ai contribuit la salvarea unui copil. Ştefania, fetiţa hrănită printr-un tub prins în burtică, a scăpat de suferinţă. I-am deschis drum către o nouă viaţă.
Prafurile Poliţiei Aprilie 28, 2010
Posted by Simona Ionescu in : INKA , 10comments
O gogoriţă mai mare nici că am auzit! Cică şefii poliţistului care facea trafic cu droguri pe la Gara de Nord îl aveau în filaj fiindcă, vezi Doamne, era cam leneş şi n-avea rezultate. Aiurea! Fac pipilică prin parcul din faţa Ministerului Transporturilor şi pe acolo ăia de la Secţia 3 ştiu şi miros tot ce-i prin zonă. Mi-a şoptit un câine poliţist că băiatul cu trese de agent manevra prafurile cu voie de la stăpânire. Contra hrană. Ham, cred că Buldogul (hihihi, ce-mi place porecla ministrului de la Interne!) va afla cine a luat şi şpaga ca să-i ascundă poloistului cazierul cu condamnarea pentru tâlhărie şi să-l transfere ca poliţist cu pistol în reţeaua traficanţilor de la gară! Şi, când o afla, să-l trimită pe mister Ciocan să ne spună la televizor adevărul
Blogurile pe care le citeşte Ion Cristoiu Aprilie 27, 2010
Posted by Simona Ionescu in : Omul zilei mele, Recomandarile mele , 10commentsN-am citit Q Magazine al fostei mele colege de la Evz, Floriana Jucan, fiindcă aseara nu mi-a mers netul. In aceasta dimineata, insa, “l-am gasit” in mail pe Bogdan Comaroni, un fost coleg drag din perioada “Tineretul liber”. Imi semnala editorialul lui Ion Cristoiu din Q Magazine, pe care l-a preluat si el pe site-ul lui de anchete: ” Cristoiu are ideea geniala a unei platforme a blogerilor independenti – se vede ca nu si-a pierdut mana. Asta chiar ar trebui sa se faca…”. Da, Bogdane, cred ca o putem face!
Redau textul integral al scrierii lui Ion Cristoiu, nu pentru că mă laudă (ei, cui nu-i place chestia asta?), ci pentru a afla toţi amicii mei din Blogroll că omul care va rămâne în istoria presei le citeşte, noapte de noapte, blogurile.
M-am apucat de citit bloguri graţie Simonei Ionescu, fosta mea colegă de la Evenimentul zilei, la vremea de glorie a acestui ziar, unul dintre cei mai buni gazetari de investigaţie din presa noastră, în prezent pierzîndu-şi timpul şi talentul în fruntea unui cotidian de mondenităţi. Avusesem la un moment dat o dificultate, ajunsă publică, şi eram curios să văd cîţi dintre cei cu care am mîncat o pîine în jurnalistica post-decembristă îmi vor sări în ajutor. Cineva mi-a atras atenţia că Simona Ionescu a scris, pe blogul ei, un text în apărarea mea.
Am citit textul şi cum mi-a plăcut – nu atît pentru că mă vorbea de bine, cît mai ales pentru că era bine scris – , acum, noapte de noapte, după ce frunzăresc inutil ziarele pe internet, trec la blogul Simonei Ionescu şi, prin el, la alte cîteva bloguri, dintre cele alese de autoare spre a fi accesate plecînd de la blogul ei. Am uitat să spun că, asemenea altor bloggeri, Simona Ionescu şi-a postat alături mai multe bloguri aparţinînd unor jurnalişti şi politicieni, pe care le poţi accesa şi citi. Astfel că accesez blogul Simonei Ionescu nu numai pentru textul semnat de ea în noaptea respectivă, dar şi pentru că îmi oferă posibilitatea de a le accesa şi pe ale altora.
Ajung astfel la una din problemele cu care eu, cel puţin, mă confrunt ca lector de bloguri: Absenţa unor platforme care să strîngă la un loc mai multe bloguri, pentru a mă scuti astfel de căutarea lor pe Internet separată. Cu excepţia celor reuniţi pe platforma Voxpublica, bloggerii noştri sunt singuratici, asemenea unor franctirori. E drept, fiecare blog îţi dă posibilitatea să accesezi rapid şi alte bloguri, graţie listei de preferinţe a autorului. Numai că această listă e fatal limitată la un număr de bloguri şi, în plus, suferă de păcatul subiectivităţii.
Din lista pe care mi-o oferă blogul Simonei Ionescu sar, din start, politicienii. Ca şi în intervenţiile TV, politicienii sunt complet neinteresanţi pe bloguri. Cei mai mulţi bloggeri scriu din nevoia de a se exprima. Politicienii scriu din nevoia de a ne trage pe sfoară. Deşi evit din răsputeri să fiu prezent la o emisiune avînd printre invitaţi politicieni, am ghinionul de a mă nimeri din cînd în cînd alături de ei. Ori de cîte ori unul dintre ei deschide gura, mă întreb dacă nu cumva din maimuţa de început, în paralel cu Omul pur și simplu, s-a desprins pocitania numită Omul politic.
Omul pur şi simplu deschide gura pentru a spune ceea ce simte. Dacă îi e sete, zice că îi e sete, dacă îi e de o muiere zice că ar dori o partidă de sex. Omul politic, evoluat în paralel cu Omul pur şi simplu, deschide gura doar pentru a-ţi smulge votul. Nu de puţine ori, am rămas consternat văzînd cum Omul politic, Om pur şi simplu înainte de a intra în direct, devine imediat un mecanism care rosteşte fraze din cîlţi. Nu le-au fost de ajuns conferinţele de presă, participările la talk-show-uri, discursurile de la tribuna Parlamentului. Au pus mîna şi pe un spaţiu aflat, prin definiţie, sub semnul sincerităţii: cel al blogului.
Dintre colegii de breaslă, pe lîngă Simona Ionescu, îi citesc în ipostaza de bloggeri pe Tiberiu Lovin, Dan Andronic, Cătălin Tolontan. Sunt jurnalişti care folosesc blogul pentru a da informaţii senzaţionale, dintre cele, de regulă, refuzate de ziare şi televiziuni. Alte bloguri – şi nu numai dintre cele aflate pe lista Simonei Ionescu – suferă de păcatul capital al presei româneşti de azi: datul cu părerea despre politicieni, mai ales despre cei aflați la Putere. Într-un ziar sau la o televiziune, datul cu părerea, poreclit Opinie, mai e cît de cît justificat.
Se presupune că datul cu părerea al cuiva capătă autoritate fie şi prin asumarea sa de către instituţia de presă. În cazul blogului, datul cu părerea mi se pare pe cît de inutil, pe atît de ridicol. Inutil, pentru că suntem o ţară de Cocoşilă, personajul din Moromeţii care comentează politica Regelui de la Bucureşti de pe tăpşanul din Siliştea-Gumeşti. Ridicolă pentru că dătătorul cu părerea pe blog are impresia că politicianul tremură gîndindu-se la ce se va scrie despre el pe blog.
Ion Cristoiu
UpDate
Zoso semnalează pe blogul lui si poziţia lui Cornel Nistorescu faţă de bloggeri. Mi se pare important de citit si comparat, ca si lui Zoso, dar mai ales faptul de a ramane ambele texte in memoria acestui blog.
Liceeni, haideţi să o salvăm pe Silvia! Aprilie 26, 2010
Posted by Simona Ionescu in : Copii bolnavi. Fii bun! Ajuta! , add a commentO colegă de-a voastră, din liceul “Mihai Eminescu” din Bârlad, are nevoie de ajutor.
O fată frumoasă care merită să trăiască. O cheamă Silvia Elena Gîlea şi duminică a împlinit 17 ani. Voi, liceeni din toată ţara, alăturându-vă colegilor ei din Bârlad şi, fără un efort prea mare, o puteţi salva pe Silvia.
Drama ei a început în urmă cu două luni, când a fost diagnosticată cu leucemie acută limfoblastică. Din acea clipă, tot universul ei s-a năruit. Deja are o lună de când este internată la Iaşi, la spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii “Sf. Maria”, unde a început chimioterapia. După încheierea celor trei luni de chimioterapie, Silvia trebuie să fie operată pentru transplant de măduvă. I s-a spus de către medici că va avea nevoie de 120.000 – 150.000 de euro pentru o investigaţie în străinătate. De aceea, elevii din liceul ei au început strângerea de fonduri şi mediatizarea cazului fetei pe net şi în presă. Campania “Din inimă pentru copii” a inclus-o în programul ei, aşa că vă invităm să ne sprijiniţi.
Dacă fiecare dintre voi veţi dona măcar câte 10 lei, se poate aduna o sumă importantă. Cum să o faceţi? Sunt mai multe modalităţi. Sunaţi la 021.407.76.80 sau trimiteţi un mail la simona.ionescu@click.ro şi vă voi spune! Sunteţi tineri, aveţi inima mare, aşa că, hai, implicaţi-vă!
Silvia este din satul Cârjoani, comuna Pogoana, judeţul Vaslui, are o soră în clasa a VIII-a şi un frate în clasa IV-a, iar singura lor sursă de venit e salariul tatălui de doar de 700 de lei.
Cine poate merge la banca, contul familiei este RO84 BTRL 03801201107712xx Banca Transilvania, deschis pe numele Neculai Gîlea.
Niste colti pentru Berceanu Aprilie 26, 2010
Posted by Simona Ionescu in : INKA , 2comments
Nenea ministru Berceanu ar trebui muscat de kur centimetru cu centimetru, ca sa nu mai poata sta pe scaun asa cum a facut-o timp de 6 luni de cand il bombardau oamenii cu reclamatii despre ce mizerie si infectii sunt in spitalul CFR2. Ham-ham cu bonus, fiindca l-a lasat in functie si pe directorul ce tolera bacilii si streptococii! Astuia ii expirase contractul de un an!
Vaaaiii, si cand l-am vazut aseara la televizor pe ministru cum se ratoia la reporterul de la Antena, spunandu-i ca nu-l intereseaza ce face el in spital duminica, in ziua lui libera….! De eram acolo, ii saream drept in nas, infigeam coltii si-i ramaneam atarnat ca o lacrima! Nici nu stiti ce contorsionari stiu sa fac!
Fenomenul Piaţa Universităţii, după 20 de ani Aprilie 25, 2010
Posted by Simona Ionescu in : Amintiri despre Revolutie, Recomandarile mele , 3commentsVictor Roncea scrie despre începuturile mişcării Piaţa Universităţii. Citiţi cu atenţie, mai ales cei care nu aţi trăit acele evenimente. Victor nu aminteşte acolo un lucru. Eticheta de “GOLAN” a fost intens mediatizată după ce un “parlamentar” din vechiul CPUN a adus în sala din Dealul Mitropoliei (acolo se ţineau şedinţele, în sediul Marii Adunări Naţionale) cartonaşul pe care manifestanţii îl purtau în piept. De la tribuna, l-a expus în faţa camerelor de luat vederi. TVR transmitea seara de seara lucrările CPUN. Din acel moment, zilnic, s-au transmis imagini din Piaţă, iar ţara a fost conectată la Capitală.
După atâţia ani, cred ca fenomenul Piaţa Universităţii, aşa spontan cum a fost şi cum l-am trăit eu, era imperios necesar. Nu mă întrebaţi cui. Trebuiau separate apele, dinamitat consensul lui Iliescu şi trebuia să apară (mai extinsă) Opoziţia. În 20 mai urmau alegerile. Primele alegeri libere de după Război. Şi parcă, dacă-mi amintesc bine, atunci, în 20 mai 1990, a fost Duminica Orbului.
Nenorociţii din spitale! Aprilie 23, 2010
Posted by Simona Ionescu in : INKA , 11comments
I-aş sfâşia pe medicii şi pe asistentele de la spitalul CFR2 pentru că nu se îngrijesc de sterilizarea intstrumentarului, a sălilor de operaţie etc. Ham, mai bine nu! I-aş închide într-o sală de operaţie şi le-aş face transfuzii, ca să se lipescă şi de ei bacteriile şi viruşii!
Ministrul muncii e pe faras Aprilie 23, 2010
Posted by Simona Ionescu in : D-ale mele, d-ale noastre , 2commentsMinistrul Apararii, Gabriel Oprea a castigat batalia cu ministrul Muncii, demonstrand prin calcul ca pensiile miltarilor vor scadea drastic prin noua lege. Nu, nu alea “nesimtite”, ci acelea normale, de pana in 3000 de lei. Daca ma gandesc si la tampenia de a pune taranii sa-si faca firme ca sa poata vinde in piata legumele si fructele, cred ca guvernul asta trebuie luat la puricat. Deci, remaniere.
Mi-e clar ca zilele ministrului Muncii, Seitan, sunt numarate (oare de cine?) si ca va reveni pe un cal alb independentul Marian Sarbu, amicul ministrului Oprea.
Greu am câştigat statutul de reporter! Aprilie 22, 2010
Posted by Simona Ionescu in : Viata de ziarist , 11commentsToţi am avut perioade grele în presă. Diferă modurile în care le traversăm, oamenii cu care interacţionăm, puterea fiecăruia dintre noi de a depăşi momentele şi, nu în ultimul rând, intensitatea dorinţei de a fi jurnalist. Cea mai grea perioadă a mea a fost cea în care am aşteptat să-mi văd cererea de angajare semnată de directorul general al ziarului “Tineretul liber”. Şase-şapte luni am alergat ca nebuna, rupând Bucureştiul în două, între două slujbe, doar pentru că directorul Gabi Năstase (azi conduce seria de reviste “Ghimpele” a trustului Intact) a hotărât să prelungească perioada concursului până la “un moment oportun”. Eram declaraţi admişi în redacţie ca reporteri – eu şi Florin Firică – însă mai trebuia să fim “încercaţi”. Eram “boboci”, n-aveam pile şi trebuia să se vadă clar ce e de capul nostru. Cu toţii (aici îi includ şi pe şefii direcţi şi pe ziariştii din secţiile în care fusesem repartizaţi) ne-am gândit că e vorba de încă o lună-două, venite după luna de concurs în care fusesem aruncaţi în oceanul informaţiilor şi puşi să ne descurcăm singuri. Trebuia să producem ştiri, cu citarea sursei şi atât. Fără legitimaţie de jurnalist, fără alt suport. Dacă surprindeai un eveniment, sunai de la un telefon public în redacţie şi ţi se trimitea fotoreporter.
Deşi nu eram la primul text tipărit (începând din primăvara lui 1990 colaborasem la câteva reviste nou apărute), ziua în care mi-am văzut numele publicat în “Tineretul liber”, pe o coloniţă din marginea ziarului, n-am să o uit niciodată. Bărbatul meu nu ştia că încercam marea cu degetul, mama nici atât. Mi-era teamă de eşec, mi-era teamă că li se va părea şi lor o încercare nebunească să pătrund în redacţia unui mare ziar ca “Tineretul liber” din acea perioadă. Wau! Dar când mi-am văzut numele în ziar… Ce să vă mai spun, fiecare dintre voi aţi trăit senzaţia!
N-am dat înapoi nici când am văzut că Gabi Năstase se încăpăţânează să ne angajeze. Luni de zile m-am împărţit între două servicii. Aveam trei copii acasă şi nu îmi permiteam să renunţ la o slujbă sigură, într-un centru de calcul şi cu o retribuţie bună, pentru un contract de colaborare nesigur. Din fericire, fostul meu director şi colegii mi-au înţeles dorinţa de a face presă şi au acceptat să lucrez mai mult după-amiaza, astfel încât dimineaţa să o dedic ziarului. Oricum, şi ei şi familia, au aflat abia după luna de probă că “Simona Ionescu” care semna în “Tineretul liber” tot felul de ştiri şi articolaşe de fapt divers eram “Je”.
A urmat acea jumătate de an în care am muncit pe brânci ca să-mi câştig statutul de jurnalist. M-a ajutat teribil Gabi Inoan, şeful meu direct, cu “şedinţele” lui despre deontologie, despre trucurile pe care trebuie să le folosească reporterul pe teren, despre multe-multe-multe. Apoi, mai târziu, după ce am trecut de stadiul ştirii de coloană şi am început să produc reportaje şi articole, m-a remarcat redactorul şef Ştefan Mitroi. N-a ezitat să-şi piardă timpul în discuţii cu mine şi, destul de curând, am fost acceptată în micile şedinţe pentru alegerea unor teme de abordare în ziar. Supremă încredere şi consideraţie, pe care am apreciat-o enorm şi atunci şi acum. “Pietre” din acestea, sedimentate la temelia carierei mele ce mai târziu aveau să-mi aducă nu numai experienţă, dar şi funcţia de redactor şef adjunct la importante ziare, aveau să mai pună şi Aurel Perva, şi Ion Cristoiu. Sunt oameni de la care am învăţat multe, sunt şefi care nu şi-au umilit niciodată angajaţii. Nu buni, nu comozi, dar care impuneau respectul prin ceea ce ofereau “negrişorilor”.
Din păcate, azi lucrurile sunt mult diferite. Tânărul ziarist nu are în minte decât că el ştie tot, că orice observaţie e un atac direct la personalitatea lui, iar deschiderea către el a şefului e încadrată în filosofia aceea din şcoală conform căreia “un profesor bun e un profesor prost”. De partea cealaltă, mulţi dintre şefi nu numai că nu-şi demonstrează ascendentul profesional asupra angajaţilor, dar adoptă metode inflexibile şi pur contractuale, de tipul angajator-angajat, considerând că dacă i s-a atribuit calitatea de “manager” va scoate un produs bun fluturând biciul deasupra echipei.
Va urma.
Si pentru amuzament da click aici!
