Femeia, intre familie si cariera sau Femeia cu familie si cariera? Ianuarie 31, 2010
Posted by Simona Ionescu in : Viata de ziarist , 10commentsAm tot amanat leapsa primita de la bloggerita-deputat Alina Gorghiu, despre femei si cariera. Pot imbina femeile cele doua coordonate ce le defineste – familie si cariera? Eu zic ca da. Desigur, depinde de fiecare in parte, de visurile si ambitiile sale, de omul pe care il alege sa-i fie alaturi. Am scris o poveste lunga, alegand trei perioade din viata mea, dar care arata ca totul se poate imbina. Cine isi va trasa repere si isi va fixa un punct tinta, va reusi!
In ultimii 20 de ani,din momentul in care am intrat in presa, fiecare zi din viata mea a fost interesanta. Cautand ineditul in tot ce ne inconjoara, ar fi nefiresc ca viata unui jurnalist sa se cantoneze in sabloane plictisitoare. Iar viata mea a inceput sa fie interesanta abia din 1990, o data cu primul text publicat ca ziarist. Cred, insa, ca mai am un atuu fata de alti colegi de-ai mei: trei copii si doi nepotei. Ei nu m-au lasat sa am nici o zi terna si au dat intotdeauna o culoare aparte vietii mele. Acum am patruns intr-o lume a copiilor bolnavi grav si care au mare nevoie de ajutor. O alta extrema, asa cum a fost si lumea neagra a criminalilor celebri, a infractorilor si coruptilor acestei societati neasezate, de care m-am ocupat ani de zile. Interesant, fascinant pe ici-pe colo, incitant…
O zi din vara lui 1992. Ah, ce-mi place acest anotimp! Probabil fiindca sunt nascuta sub semnul lui Cuptor, pe 25. Reporter frenetic la cel mai nonconformist cotidian al acelor vremuri – “Tineretul liber”. Fara masina, fara telefon mobil, nici macar pager (ca erau la moda), fara computer (de internet nici nu auzisem) si fara reportofoane discrete. Dar cui ii pasa atunci? Invatasem ca Eminescu, pe cand facea gazetarie, umbla cu caruta prin satele Moldovei si-si nota intr-un carnetel tot ce i se parea ca poate fi transpus intr-un articol. “Caruta” mea din fiecare dimineata era autobuzul “701 – linie rapida”, cu traseul Piata Presei Libere – Piata Unirii. Fix la 7.45, il luam de la Piata Victoriei, dupa ce o traversam strada spre scoala pe fetita cea mare, Silviana, si ii lasam pe cei mici, Sandra si Tudor, la gradinita. Dusul copiilor era sarcina mea in acea perioada, iar de adusul lor acasa se ocupa tatal, dintr-o ratiune simpla: intr-o redactie stii cand incepi munca, nu si cand o termini. “701″ ma lasa in buza bulevardului cu fantani de la Unirea, asa ca, dupa ce aruncam o privire tarabelor cu carti insirate pe malul Dambovitei, traversam si intram in Tribunalul Mare. La opt si un sfert deja beam cafeaua in biroul unuia din procurorii criminalisti, sporovaind despre ultima crima care a ingrozit Bucurestiul. Vorbeam si notam, notam, notam. In acea zi, cel mai bataios procuror al Parchetului, Adrian Miclescu, imi traducea termeni juridici si-mi explica diferenta dintre omor si omor calificat. Era dupa o noapte de ancheta, in care reusise sa-l faca pe ucigas sa marturiseasca. Aveam deja o poveste. Dar stirea cea importanta avea sa-mi vina de la o colega de-a procurorului, venita sa-l anunte ca pleaca la judecatorie, sa participe la procesul de recunoastere a paternitatii intentat de o tipa lui Cornel Dinu. N-am ezitat sa ma duc. Spectacooolll… ca la tribunal, intre “parat”, sotia-avocat si amanta. La plecare, o scurta oprire la libraria de carte juridica de la parterul Tribunalului, ca sa cumpar Codul de procedura, nou aparut. Nu absolvisem dreptul si mi se parea de bun-simt sa inveti ca sa stapanesti domeniul despre care scrii ca jurnalist. Inainte de a lua drumul spre redactie, mai aveam o scurta intrevedere cu presedintele Tribunalului Bucuresti, domnul Corneliu Turianu, prins in niste cancanuri politice cu Ion Iliescu si FSN.
Si acum imi amintesc cum, in “701″, scriam rapid stirea si, de la Televiziune pana la Casa Presei Libere schitam deja al doilea articol ce urma sa-l predau dactilografei. “Bomba” o pastram ultima, caci nu stiam decizia redactorului sef sau a adjunctului de pozitionarea ei in ziar sau numarul de semne. Pe la sapte seara plecam si eu spre casa, obligatoriu dupa ce vazusem spalturile. Pe drum, luam niste fructe, o bomboana, ceva pentru copii. O forma de iertare ca am lipsit atat de langa ei. Zvapaiala lor de seara, inainte de culcare, ma facea sa uit de toti criminalii si de orice groapa cu documente de la Berevoiesti.
1996, la “Evenimentul zilei”. Impart biroul de redactor sef adjunct cu colegul meu Dan Andronic. Si telefonul. Tudor suna sa-mi reclame ca l-a batut Silviana ca nu vrea sa-si faca lectiile. E boboc de clasa intai. Incerc sa-i temperez, dar la capatul celalalt al firului se aud racnete. Apoi clickul de inchidere. Telefonul zbarnie din nou. Ridica Dan si incepe o mustruluiala ca la carte. “Maica-ta e la Cristoiu. O s-o dea afara din cauza voastra!”. Copiii sunt siderati ca nu pot vorbi cu “mami”, chiar daca invoca problemele la mate sau tema la romana. Isi primesc papara si se potolesc. Acasa, la “masa de sedinta” (asa numeam cina, fiindca mancam si povesteam vreo doua ore despre ce am facut fiecare peste zi), imparteam dreptatea, premiile si pedepsele. Si acum, dupa ani, ori de cate ori Silviana, Sandra sau Tudor se intalnesc cu Dan ii amintesc, razand, cum i-a terorizat vreo patru ani.
Zi de toamna rece, anul 2009. Cafeaua aburinda din fiacare dimineata ne reuneste in bucatarie, inainte de plecarea fiecaruia catre locurile de munca. Primul dispare din peisaj Tudor, catre o firma frantuzeasca, cu sediul la 5 minute de casa. A terminat “Marketing-Management”, iar acum recupereaza creante. E singurul din familie care n-a avut niciodata tangenta cu presa. Sandra o intinde si ea spre redactia unui ziar. Sora ei, Silviana, mamica la casa ei si avocat, n-a reusit sa o convinga sa i se alature in meserie, dupa licenta de la drept. Eu… Am inchis un capitol al profesiei de gazetar de investigatii si am deschis altul, la fel de dificil: punerea in aplicare a unui proiect in care se impletesc durere, lacrimi si speranta. Campania “Din inima pentru copii”.
Cine doreste, poate prelua leapsa.
